Friday, December 29, 2017

„Mămicie” de 3 ani



Știu că un copil nu vine pe lume cu ghid de instrucțiuni. Face parte din inteligența și curiozitatea ta să îi dai de cap părințelii. Consider că, dacă îți păstrezi bunul simț, și cauți echilibrul, vei reuși, inspirat de alții sau de propria intuiție, să îți crești copiii „suficient de bine”, cum spune un psiholog drag, D.W. Winnicott ( în „Convorbiri psihanalitice cu părinții”). Dacă mai ești și o fire curioasă și te pasionează oleacă psihologia, eu zic că nu ai de ce să îți faci griji.

Azi, după aproape 3 ani de „mămicie”, nu cred că există, însă, lucru mai de preț pentru o femeie decât să își pună toată sensibilitatea, cunoștințele și inteligența ei în slujba creșterii copiilor.
Va trebui, însă, să fie tare pentru a face față dezamăgirilor de a nu-și putea pune în aplicare mereu propriile viziuni, poate ideale, de creștere a copiilor. Poate pentru că nu va fi susținută și de familie sau de școală, sau pentru că nu va reuși ea întotdeauna din cauza propriilor limite și neputințe.


În ultimii aproape 3 ani, de când sunt mamă de 2, a trebuit să fac față, într-un timp cât mai scurt, multor situații de viață. M-am confruntat cu mai multe provocări interioare decât în toată viața mea. Gânduri amestecate cu emoții (din toate spectrele de emoții) nu au făcut, însă, decât să mă călească și să devin omul mai matur și mai bun care sunt astăzi.


 
Un cadou important pe care mi l-a adus „mămicia” a fost faptul că am început să mă cunosc mai bine. Iată-mă:

Mama nevrotică

Nevrotismul din mine, care merge mână în mână cu perfecționismul din mine, și-a arătat mai mult colții pe la începutul mămiciei, când săream la fiecare bucătură de mâncare, culoare (acuarele) sau jucărie scăpată pe jos, și pe care știam că, ulterior, tot eu va trebui să o adun, curăț etc. Sau când mi se manifestau nesiguranțele în legătură cu ce urma să fac (de exemplu, atunci când nu știam continuarea unui cântecales că micuții noștri sunt așa de buni psihologi, nu?  Cred că acesta a fost motivul care mi-a dat cele mai multe bătăi de cap: nu știam ce să fac în continuare, cum să reacționez în fața acțiunilor copilului ( se băteau cap în cap sfaturile pe care le citisem despre cum e bine să faci, și ce îmi venea să fac).

Sensibilitatea la plânsul copilului (mai ales în perioada imediat următoare după naștere, și pe fond hormonal), lipsa timpului și a training-ului necesar pentru a-mi gestiona situațiile problematice care apăreau, mi-au provocat destul de mult nevrotismul. 
Omului nevrotic din mine i s-a părut adesea această mămicie foarte grea… Omul nevrotic din mine obosea și se descuraja ușor. ..Da, omul nevrotic din mine care încă nu se iubește îndeajuns pe sine, care nu se acceptă total exact asa cum e, cu tot ce nu îi place la el, cu tot ce înseamnă imperfecțiune în viață, ar fi dat orice pentru  fi din nou singur cu gândurile, lecturile și timpul său liber. Omul nevrotic temător, neadaptat el însuși complet la viața de zi cu zi de pe acest pământ ar fi dat o sumă imensă numai să aibă uneori pe cineva care să îi facă o ciorbă bună de văcuță, un ceai cald sau doar să îmi ia un pic copilul din brațe … 

 


Mama stresată

De când m-am căsătorit, am cunoscut mai multe trepte de stres.
Definiția stresului, așa cum o dau cele mai multe site-uri de psihologie, este ceea ce trăiește o persoană atunci când se confruntă cu diverse situații iar cerințele sunt percepute ca foarte importante sau grele.
Aceste situații au fost destul de multe și diverse în ultimii 3 ani.
În primul rând, odată cu rolul de mamă, au venit mai multe roluri la pachet.

Toate lucrurile începute și neterminate ...
Toate lucrurile făcute uneori contra-timp ...
Toate durerile de spate cu copiii în brațe ...
Toată mâncarea preparată și apoi refuzată și aruncată ...
Toate solicitările copiilor sau lipsa lor de somn când eu voiam să mă odihnesc
Toate dorințele legate de educație încălcate pentru că nu aveam cum să mă descurc și cu gospodăria, și cele necesare îngrijirii lor...
Tot haosul care se instala uneori, ca zgomot și ca dezordine...
Nu mi-au adus decât stres.
Partea bună este că m-au provocat să ies din zona mea de confort.
  Iată rolurile care au venit la pachet cu cel de mamă:
- menajeră
- îngrijitor și supraveghetor ( spațiul de joacă) copii
- servitoare
- bucătar
- chelner

Cel mai greu îmi e când primesc mai multe solicitări în același timp ( de la cei doi copii, unul plânge, unul vrea pâine cu unt, soțul mă strigă din sufragerie și mie îmi vine să mă duc la toaletă- știți scenariul, nu ?) Și știți ce se întâmplă cu calculatorul când îi dai mai multe comenzi deodată, nu ? Îți dă erori sau se blochează.
 Atunci e momentul când trebuie să intervină mama iubitoare din mine... Să îmi dea o cafea sau o ciocolată, să mă așeze un pic pe un scaun, să respir și să mă gândesc că cel mai important e că exist, că respir, că am două mâini, am două picioare … și că lumea nu va crăpa dacă eu nu împlinesc acele sarcini, și nici copiii mei nu vor deveni niște antisociali sau violatori în serie, din cauza neglijenței mele.



Mamă jucăușă

Cu timpul, am învățat să inventez ...mult. Versuri, cântecele, continuări inventate ad-hoc la cântece, la care știam doar primele strofe.
Jocuri de rol- o mulțime. Pornind de la orice: desenele animate cu Mickey-Mouse, cântecele sau poezii pentru copii. Jocuri de rol cu mami și tati, bebe și Cristina. Inclusiv mami- Cristina, ea fiind mami, uneori. Mi se pare super să facem de pe acum acest exercițiu de a ne pune în pielea altor oameni, prin mimică și gestică, atât cât se poate la doar 2 ani și câteva luni.
Mă autocaracterizez ca o mamă poate un pic atipică prin activitățile de „tătic”: fac pe calul, mă sui cu fetita pe vaca de plastic luată de la Ferma Animalelor, ne învărtim și ne alergăm prin casă.
Ne plimbăm prin parc și o dau pe la leagăne sau ne dăm împreună în tobogane. Ne facem selfie-uri, cu buze tuguiate sau cu limba scoasă. Râdem mult. Ne gâdilim. Și cu toții stim efectele terapiei prin râs …
Cu cel mic (de 10 luni), încerc, așa cum am făcut și cu cea mai mare, să nu treacă zi fără să mă hârjonesc un pic cu el sau să jucăm Cucu-Bau.



Mama- educator 

Am făcut multe activități educative cu ei în această perioadă, 0-3 ani (am și lucrat o perioadă cu copii).
M-am inspirat din cărțile Montessori, din site-urile altor mmici, dar și din materialele pe care le-am găsi pe piață, pe care le-am îmbinat cât de creativ am putut.
Am pictat, am colorat, am cântat citim povești, am văzut diafilme pe pereți, și am lucrat mult cu jetoanele din pachetul de cărți Montessori.
Am convingerea că au ajutat-o foarte mult pe fetița mea :
- să facă asocieri și vocabularul
- să își dezvolte imaginația
- să empatizeze
- să înțeleagă la un anumit nivel niște concepte și numele unor obiecte
- să dialogheze și să înțeleagă mecanismul dialogului
- să fie atentă la detalii





Mamă iubitoare

În primul rând, m-am văzut nevoită, aproape, să lucrez mai mult să mă iubesc pe mine.
Să îmi găsesc mereu resurse în mine. Să găsesc timp pentru mine pentru a-mi reface puterile și a scrie, și a mă plimba și a citi sau conversa pentru a-mi „încărca” bateriile, așa cum face orice mamă care se respectă. Să mă duc la seminariile și cursurile Facultății de Psihologie pe care o urmez, și să stau liniștită în bancă să ascult profesori, ca o adevărată studentă.
Am învățat, mai ales, să nu mă mai critic cu atâta asprime și să nu mă mai simt vinovată din orice.
Pentru a fi un bun ascultător, deci și un bun printe, educator sau psiholog, este nevoie să înveți să îți ții mintea goală, și să faci abstracție, cumva de tine. Mi-am dat seama cât de greu îmi este să fac asta. Să nu privesc prin ochi critici sau cu judecată propria persoană sau alte mămici sau pur și simplu pe propriul soț. 
 
Mama iubitoare a trebuit să învețe lecția detașării de propria persoană. Acceptarea diferențelor dintre oameni, și renunțarea la control. Nu am învățat încă. E o lecție în curs de învățare.
Îmbrățisările, dialogurile, prezența mea cu ei este mai pură, mai autentică, mai iubitoare.



Mamă copleșită. Mamă perfecționistă

Mama copleșită să fie mereu bună, mereu înțelegătoare, care are tendința de a spune mereu „da”mi-a adus și multe neplăceri:
- am cumpărat compulsiv unele jocuri și activități care nu erau pentru vârsta ei, drept pentru care, le-a stricat (fără să vrea bineînțeles)
-am găsit multe lucruri frumoase pe care le-am cumpărat risipite pe jos, care s-au pierdut, în timp sau au rămas ne-explorate (așa cum ar fi trebuit)
-i-am dat dulciuri, mai mult decât aș fi vrut
 
Un lucru bun pe care l-a a dus „mama copleșită” a fost că am învățat să spun „nu”. Asta am mai învățat-o și de la soțul meu. Și să rămân pe poziție atunci când spun un lucru. Nu să mă râzgândesc sau să cedez deciziei luate văzând o figură mai necăjită a fetiței mele. Am înțeles că „nu-ul” spus copiilor, neîmplinirea tuturor dorințelor, momentele de plictis, de „nu știu ce să facem” nu sunt momente în care eu dau greș sau eșuez ca mama, ci în care pur și simplu sunt și eu om. Și copilul meu pe mine trebuie să mă cunoască așa cum sunt eu, natural. Și că asta îl învață multe:
- să învețe că există niște limite în viață, ale oamenilor dar și ale propriei libertăți
- că nu există cineva care le va împlini mereu dorințele
- că va trebui să găsească soluții în interior la propriile solicitări și proiecte
Astfel, dialogurile cu ei, prezența mea cu ei nu e una epuizată psihic. M-am străduit să fie cât mai adevărate, să mă ofer chiar și atunci când doare, cu supărarea sau dezamăgirea mea, chiar cu schemele mele din copilărie care poate tocmai s-au activat și pun povară mare în clipa aia, cu furiile mele, dar și cu ...momentele în care ne îmbrățisăm, ne cerem iertare, și, deci, ne refacem și împrospătăm legătura.


Friday, November 3, 2017

Puterea interioara a copilului


        Este important sa ma intorc in trecut, nu ca sa gasesc vinovati sau sa ma asez in pozitia de victima, ci ca sa inteleg. Ca sa gasesc explicatii la unele tipare de gandire care au rezistat pana acum.

         De exemplu, momentul sau momentele cand eu am renuntat la puterea mea interioara, oferind-o celuilalt. Celalalt a devenit, astfel, instanta care hotaraste ce fac, care eticheteaza faptele sau gandurile pe care le am. L-am lasat candva sa faca asta, acum traiesc asta.
     Luarea puterii inapoi este un proces de o durata mai mica sau mare, in functie de binecunoscutii factori, vointa si determinare.

        Odata cu acesasta renuntare la puterea interioara, insa, am rupt si legatura cu celalalt.  
    Ok iti dau puterea mea tie, dar s-a rupt totul intre noi. Nu te voi putea iubi niciodata si nici eu nu ma voi lasa vreaodata iubi(a) de catre tine. Asta NU! par sa fi spus.

         Copilul este extrem de sensibil la dorintele si vointa celor din jur. Daca va interactiona cu el cineva inconstient de puterea lui personala, slabit emotional si spiritual, lipsit de intelepciune,acesta practic, ii cere copilului, de cele mai multe ori, la nivel inconstient,propria putere.
 
          Daca, insa,  micutul interactioneaza permanent cu un adult care se simte bine in pielea lui, care este fericit pentru ca e constient de propria frumusete si valoare, atunci, nici nu se va mai simti amenintatvreodata ca cineva ar vrea sa ii fure … puterea, bucuria, viata. Si se va dezvolta si el ca un adult care nu isi va da puterea pentru nimic in lume, constient de importanta ei. Va fi puternic fara sa fie agresiv sau cu aer de superioritate. Va avea o putere intrinseca care vine din constiinta si introiectarea raspunsului la intrebarea `cine esti?` Va fi bun sau curajos sau amabil din alegere, si nu din constrangere sau fatarnicie.
         Asa ca,eu zic sa lasam copilul sa isi mai faca micile lui crize de incapatanare, sa isi mai faca un pic voia lui (atat timp cat aceasta nu face RAU intr-un fel sau altul altei persoane sau chiar luisi, se intelege), poate ca toate astea poate ca sunt micile lui lupte in a-si gasi si conserva puterea interioara.


Saturday, October 21, 2017

Copilul se întreabă: Cine sunt ?

Trebuința sau nevoia cea mai importantă, cea mai puțin discutată dar și poate cea mai puțin conștientizată a copilului, și mai târziu, a adultului, este aceea de a ști răspunsul cât mai exact la întrebarea „cine sunt?”


Primii care au datoria dar și onoarea de a-i ajuta pe copii să își răspundă la această întrebare sunt părinții. Apoi educatorii, apoi profesorii auxiliari, prietenii și abia apoi ceilalți din jur.

Cum îi putem ajuta pe copiii noștri să își răspundă la întrebarea „cine sunt?”



Validându-i. Adică întărind micile lor descoperiri sau înțelesuri despre viață. Validându-le întrebările. Întrebările sunt foarte importante. Psihologii spun că o întrebare pusă bine face cât jumătate din răspuns. Validați-le întrebările și descoperirile.

Încurajându-i. „Bravo”. „Cred că ai spus un lucru sențial/important/adevărat etc.”„Ce bine că m-ai întrebat asta” sunt doar câteva din reacțiile pe care le poți avea atunci când copilul vine și îți zice ceva, orice.

Fiind proactivi. De multe ori în viață ne dăm seama că nu avem unele cunoștințe elementare legate de cum să ne comportăm în anumite situații de viață. Și ne întrebăm ”de ce nu ne-a spus nimeni lucrul x sau y? ” De aceea... spune-le. Profită de orice plimbare sau situație pe care o trăiți pentru a extrapola și a-i oferi lecții de viață. De la particular la general. De la practic la teoretic.

Ascultându-i. Asculta-i. Asculta-i. Asculta-i. Asculta-i. Ascultarea e mare dar pentru copii. Ascultarea si atenția la ce fac și ce spun e o foarte importantă metodă de a-l ajuta să afle cine este. În momentul în care el este ascultat, conștiința lui, aflată în formare, procesează imaginea de sine. Cuvintele sale pot avea ecou sau nu în tine, și, în funcție de asta, își conturează o reprezentare a cine este .

Dându-le atenție. Da, întrerupe chestii pe care ai început să le faci pentru a-i răspunde la întrebări sau pentru a te juca cu el. Dacă ai ști că de reacția ta ține viața copilului tău, nu-i așa că te-ai duce imediat la el ? Atenția este la fel de vitală pentru viața lui emoțională și spirituală ca șigrija de viața lui biologică.

Viața nu este, așa cum se crede uneori, o suma de reguli care trebuie respectate și care îți va aduce succesul pe mai multe planuri. Nu. Și cei care au o autentică experiență de viață pot confirma. Un anumit succes în viață și o stare de bine de lungă durată țin mai degrabă de capacitatea de a explora oportunități, de interesul viu pentru oameni, de delicatețe față de oameni și de îndrumare cu dragoste pe cei care sunt la început sau nițel rătăciți. Și pentru asta, ai nevoie să știi cine ești.
Ajută-ți copilul să afle cel mai important lucru despre el care îi va asigura o viață bună, de calitate !

Monday, October 2, 2017

Cel mai frumos cadou pe care vreau să îl ofer copiilor mei


Încă mă străduiesc să stau în prezent... Să fim serioși și sinceri: este foarte greu. În cea mai mare parte a timpului, și mai ales atunci când mă întâlnesc cu alți oameni decât cu soțul meu, mă las în voia gândurilor, fiind pe pilot automat... E mult mai comod așa, decât să fac mereu exercițiul de a sta concentrată pe prezent, care necesită o oarecare încordare și tensiune.
 Și totuși, merită. Este un mod de a fi inovator, „3D”, căci așa, se concentrează cel mai bine întreaga personalitate. Am sentimentul că am pus un punct important pe i, exprimând ceva ce voiam să scot la iveală de mai de mult. Există moduri și moduri de a trăi de-a lungul vieții, de-a lungul zilelor. Uneori trăiesc „învechit”, dezordonat... Acest mod de a fi, în prezent, însă, e cel mai demn de ființa umană și nu îl poate practica decât o personalitate stabilă !Așadar, cei care încep cu asta procesul de vindecare-dezvoltare, nu vor reuși (sau vor reuși pe termene foarte scurte) pentru că mai întâi, au nevoie să își stabilizeze puțin structurile psihice.
A trăi în prezent înseamnă a te trezi și a trăi, apoi, de-a lungul întregii zile, bucuros ca și cum ceva minunat, extraordinar s-ar întâmpla în fiecare ceas. Să te trezești ca și cum ar fi o sărbătoare ( dar o sărbătoare de-adevăratelea, Crăciunul sau Paștele sau ziua de naștere a cuiva drag, sau ziua nunții), să ai acel entuziasm rezervat dar suficient să-ți susțină energetic toate acțiunile. A trăi în prezent tocmai de aceea înseamnă și a trăi cu Dumnezeu, adică a trăi în interiorul acestei combinații minunate între rațiune și simțământ, sau chiar între rațiune, simțământ și duh. Acolo, în starea de prezență se află, concentrată, întreaga capacitate a omului de a CREA. Se află cele mai frumoase combinații de manifestări vii ale propriei personalități. Practic, se esențializează sufletul, suflul vieții. Acolo, în acea stare de prezență, se poate vedea frumusețea interioară. Acolo, apare și se dezvoltă răbdarea, dragostea, relaționarea sănătoasă. Acolo, nu este loc de prejudecăți și ură, și nici de gânduri distructive. Astfel, nu mai este nevoie de scenarii și tot felul de pregătiri (nu vorbim de pregătirile unor prezentări sau lecții în cazul unui profesor, deși, și acolo acestea pot lipsi, pe un prag mai înalt de evoluție), ci doar de efortul constant de a trăi fiecare zi și ceas ca pe o sărbătoare și a fi mulțumiți cu simplul fapt că trăim acea zi, conștienți că acea zi este unică.... Și cred că în asta constă, de fapt și cheia fericirii, a învăța să mulțumim, să fim recunoscători pentru lucrurile pe care, din păcate, le luăm de prea multe ori, gratuit, ca ceva ce ni se cuvine ... Oare nu am învățat aceste lucruri în familia în care ne-am născut ? Oare, nu din familiile noastre am învățat să fim falși, să ne ascundem, să muncim la a ne crea complicate și distructive mecanisme de apărare ...? Să facem lucruri pentru că așa TREBUIE, pentru că așa se cere în societate? Nu ni s-a oferit dreptul la onestitate și nu ne-a încurajat nimeni să fim autentici, să căutăm să ne cunoaștem. Pentru asta ar trebui să urăsc pe cei alături de care am crescut, pentru că nu mi-au dat darul cel mai de preț pe care mi-l puteau da... Nu aș vrea să mai dezvolt această idee, pentru că ar trebui să scriu pagini întregi, și deja am făcut-o, prin jurnale și alte scrieri ...
Acest dar cel mai de preț pe care eu vreau să îl fac copiilor mei, și care știu că va potența enorm cu sens viața mea, este acela de a fi eu însămi prezentă, de a fi eu însămi autentică. Nu e cel mai minunat dar pe care orice mamă l-ar putea face copilului său ?Acum știu sigur că doar așa, va învăța și ea, treptat, să fie la fel. Iar în starea de prezență stă cheia fericirii. Așadar, mai clar, darul va fi acesta: îl voi învăța copilul să învețe să fie fericit.



Friday, September 22, 2017

Nu am nevoie de Parenting. Rolul de mama vine la pachet cu Intuitie.


NOTA BENE:  A se citi cu ochii inimii, altfel nu vei înțelege nimic din articol

Mi-a luat câțiva ani să pot integra și asuma noile mele de roluri: pe acela de soție și pe acela de mamă.
Nici nu știu dacă am reușit să îmi asum complet pe cel de soție, mai am scăpări.
Dar știu că am avut momente multe în care m-am cufundat cu totul în rolul de mamă, ca într-o baie relaxanta cu spumă multă. Da, mă cufundam în toată abundența și minunatele provocări pe care le presupune acest rol.


Toate câte întâmplat - atât de multe - între mine și fiica mea- nu au făcut decât să creeze și să se dezvolte relația dintre mine și ea.
Ne-am jucat în fel și chip: ne-am fugărit, când eu pe ea când ea pe mine, ne-am jucat cu degețelele în aer, am dansat, ne-am mângâiat pe obraz, am cântat cântecele inventate de noi, sau inventate deja de alții, de-a luna și de-a steluța care coboară din cer să stea de vorbă cu ea ( să îi dea pupu` și apoi să plece înapoi la prietenele ei) teatru cu păpuși, am construit căsuțe, și muulte multe altele care au încăput în 2 anișori și jumătate de viață ai Cristinei. 90% din activitățile făcute împreună le-am inventat pe moment, spontan, fără să le fi citit undeva expres.



Cred că, dacă o mamă e atentă la inima ei, la ce simte, poate cunoaște sentimentul unic de plăcere când își privește copilul la diferite vârste, pe măsură ce un corp face loc altuia, mai mare, mai maturizat... O mamă conștientă nu va uita niciodată fracțiunile de nostalgie care îi umplu inima când privește trupușorul copilului la o lună, la 5, la 9, apoi la 1 an, la 2, la 3 ... și îi trece fulgerător prin minte momentul când l-a ținut pentru prima oară în brațe. „ Când ai crescut copillul meu drag...? Ce ai făcut cu bebelușul meu ...? ” parcă îl întreabă. Nu vreau să pic în sentimentalisme în acest articol, dar mie creșterea unui copil, chiar dacă e în firea lucrurilor, mi se pare cu adevărat impresionant, existențial impresionant.

În momentele când „luam pauză” de la interacțiunile cu ei (căci de 7 luni, sunt 2), mai puneam mâna pe vreo carte de-asta de părințeală sau pe vreun articol scris de vreo bloggeriță mamă. Pe moment, mă captivau ( eu nu zic să NU citești nimic despre educația copiilor!), însă cu trecerea vremii, mi-am dat seama că eu ȘTIU să fiu mamă, și fără să citesc nimic. Știu și POT să fac asta natural. Pentru că … îi iubesc din toată inima mea. Pentru că eu mă simt binecuvântată până în adâncul inimii că am devenit mamă. Și mai ales pentru că am învățat să îmi ascult intuiția. Și care a funcționat în mai toate cazurile, de la cele legate de bolile lor până la nevoile lor de creștere. Pentru că, în ciuda trezirilor nocturne pentru alăptare, a durerilor de spate după ce îi car în spate sau în brațe sau a celor de picior după toate împiedicările de jucării, după toată starea de neputință pe care am simțit-o când unul din copii era bolnav, sau a ego-ului care mi-a fost călcat în picioare prin toate refuzurile Cristinei, după toate acestea, realizez că totuși aceste două ființe m-au făcut mama lor. Sau sunt Mamă, datorită lor. 

Mi se pare că este atât de tainică această legătură dintre mine și ei, încât  parcăei m-au ales pe mine, și eu pe ei. Și acum mă opresc un pic. Simt nevoia să stau un pic în acest adevăr, în această emoție a adevărului … meu. Pentru dacă e așa, atunci cu adevărat e onorabil ce trăiesc eu. Mă onorează să le fiu mamă, să îi cresc și să îi învăț ce știu eu mai bine. Știu că, în ciuda unor incoveniente de ordin psihologic, eu mi-am lărgit practic inima. Am învățat să răspund mai multor solicitări în același timp (sau mă rog, la o diferență de secunde:) cu dragoste. Am devenit mai selectivă și mai matură.
 
E adevărat că nu simt mereu așa ( o stare permanent de bine și fericire e iluzorie!), mi-a venit și să înjur, m-am supărat pe micuții ei, am avut multe stări de panică și de grijă când se mai loveau sau când era să o calce mașina pe C., dar știu și că sunt stări NORMALE, pe care am nevoie să le asum. Și poate vor trece de tot într-o zi. Știu că nu mă reprezintă, ca mamă, și știu că vor dispărea sau se vor diminua treptat, pe măsură ce eu hrănesc mama iubitoare care crește în fiecare zi tot mai mult.
Cred că, dacă înțelegi că acești copii ai tăi nu vin întâmplător în viața ta și că și-au ales cea mai bună și mai potrivită mamă să îi ajute să crească și să ajungă niște adulți echilibrați, atunci te vei preschimba pur și simplu. Îți vei ajuta atitudinile față de boală, față de neputințele oamenilor, slăbiciuni, vei ajunge chiar să te uiți la fiecare adult ca la cineva care a fost și el cândva un copil, și că a avut și el o mamă. Pe limba oricui: „vei deveni un om mai bun”. Ceea ce înseamnă că acordarea de responsabilități în viață este perceput de o ființă umană sănătoasă ca pe o onoare, ca pe un privilegiu sau cel puțin ca pe o provocare, care îl va motiva și va face tot ce îi stă în putință să le ducă la capăt cu succes.



În final, vreau să vă pun un gând la inimă: uita-te la schimbările pe care le produc în tine anumite decizii și situații din viața ta, ca să devii mai înțelept. Uite ce poți învăța din apropierea de copilul tău, uite-te ce te poate învăța el pe tine. Poate să taci mai mult, sau poate să îți folosești talentul de a cânta pe care ai uitat că îl ai, sau poate doar să îți asculți vocea interioară, copilașul dinăuntrul tău care voia de atâta vreme să îți spună ceva ...

Thursday, August 24, 2017

Cum m-am schimbat de când am devenit mamă (2)



 Cred că sunt o mamă normală, suficient de bună


Nu știu dacă aleg întotdeauna ce este mai bine PENTRU COPII. Nu pot fi altruistă mereu. Eu cred că fac ce este mai bine pentru ei, dar nu sunt sigură că reușesc cu adevărat asta, de fiecare dată.
Știu sigur, însă, că mă însoțește adesea o stare apăsătoare  că nu îi feresc de poluare, de exemplu, că nu le ofer acest drept elementar de a respira și ei un aer NORMAL. Apoi, ca greșeală care îmi mai apare în conștiință e că am dat prea repede dulce fetiței. Deși mă ascultă când suntem într-un supermarket și nu se tăvălește deloc și nici nu țipă că nu îi iau ceva. Se întâmplă cam așa ceva:
Ea își alege de pe raft ceva ce îi atrage atenția, un pachet de biscuiți să spunem.
Mi-l arată zâmbind.
Iar eu, tot zâmbind, și încercând să fiu cât mai reală, îi zic:
-Nu, mami, nu luăm ăia ... nu sunt buni.
Ea, zâmbind, se duce să pună pachetul la loc.
Mie, acest dialog îmi spune foarte multe. În primul rând, că ea are încredere în mine, în ce îi spun eu. Apoi, că ține la relația noastră, ea, în felul ei, se simte iubită, de mine. Un alt lucru care îmi confirmă asta, este felul în care vine la mine atunci când mă vede la grădi, când vin să o iau. Îi strălucesc ochii și fuge la mine repejor să o iau în brațe, apoi râdem amândouă nas în nas.





Starea de prezență a mamei: LUCRAREA cea mai de preț

S-au schimbat multe lucruri în bine… de când m-am căsătorit.
Anxietatea mea s-a mai potolit, în primul rând. Căsătoria e un cadru sigur, în care mă simt liniștită și în siguranță.
Apoi, m-am maturizat. Până în momentul măritișului, nu dădusem cu capul de multe din neajunsurile și imperfecțiunile țării în care trăiesc, și nici ale universului meu interior. În primul rând, multe umbre au ieșit la iveală, și mi-au îngreunat viața, trăirea de-a lungul zilei. A trebuit să învăț să le accept, să las să se integreze și ele în „aluatul” ăsta de om care sunt.  A trebuit să învăț să duc conflictul dintre a sta eu cu mine, și a sta cu copiii, 100% prezentă petru ei. O, Doamne, cred că asta  a fost cel mai greu și motivul cel mai frecvent pentru care am simțit furie. A trebuit să fac eforturi în acele momente, să mă CONCENTREZ PE PREZENT, și să mă IMPLIC TOATĂ în jocul cu ei, sau cu unul din ei. .. Azi înțeleg că acesta este cel mai bun lucru pe care îl poate face cineva în viața asta, să învețe să stea și să FIE PREZENT. Acolo, în starea aceea, se vindecă parcă toate, și TRĂIEȘTI cel mai adevărat. Totodată, această sforțare bună m-a făcut să realizez cât de mult stăteam eu în trecut, și rumegam, inutil, bucăți de situații și replici, sau, lăsând anxietatea să mă cuprindă, făceam tot felul de scenarii de viitor.
Sigur că poți avea unele momente în zi când da, ÎȚI DAI VOIE să mai faci și unele inventare, deci să accesezi unele amintiri, să rememorezi unele situații, sau să faci unele planuri pe care ți le-ai dori pentru viitor. Dar, după ce ai terminat de făcut asta, back to PRESENT ! Doar în starea de prezență, poți fii atent la tine, la celălalt, la amănunte, la a nu uita să zici ceva. Doar așa te poți conecta cu adevărat la celălalt, la viață, și poți simți că trăiești plenar.  În acel moment al prezentului, omul poate atinge cea mai mare armonie de care e capabil la acel nivel al maturizării lui. Altfel, trec zilele, trec anii, și  intuitiv, cred că poți ajunge doar o mare minciună, o mască blocată în regretele trecutului și amărâtă că planurile de viitor nu se mai împlinesc.




Am învățat să fac pauze mici de la ceea ce fac. Nimic nu „arde” niciodată. Totul poate aștepta. Starea mea de bine (în sensul de prezență), însă, nu vreau să o las să aștepte. Ea trebuie să fie prioritară mereu mereu. De aceea, mai bine îmi propun să fac ceva anume, și accept toate activitățile la care spun, implicit „nu” în acea zi. Sunt minunate, abia aștept să le fac, dar, daca nu voi reuși azi, nu voi suferi. Am răbdare cu mine. Și timpul are răbdare cu mine. În aceste pauze mici pe care mi le iau, pot respira profund, pot face scurte exerciții fizice, sau doar o scurtă întoarcere în mine, să mă întreb „ce mai fac”. Mă mai iau „valurile”, și îmi zic „până nu termin X, nu mă odihnesc”, dar acum știu că nu e sănătos ce fac, și mă accept și aștept să îmi revin. Pauzele acestea mici îmi arată că nu lucrul pe care îl fac este cel mai important, ci eu, capacitatea mea de concentrare, adunarea mea înuntru și în afară, atenția pe care o proiectez și în afară și înăuntru, care sunt concomitente. Ceea ce mă ajută să nu mă pierd în „A FACE”, ci îmi amintesc că superior e „A FI”.  Toate lucrurile și mâncărurile mâncate în starea de prezență, în A FI, au gust mai bun. În plus, un alt avantaj este acela că nu mai ești așa obosit. Foarte mult timp mi-a luat să … SIMT ZIUA. Acel „Seize the Day” tare greu a fost pentru mine. E practic o ieșire din tine și în același timp o arătare a ta în fața lumii. A te oferi, pentru a primi, în același timp. Și asta presupune curaj. Ascultarea unui guguștiuc cu atenție, a motorului unei mașini, cu toată ființa, a acestor sunete cotidiene poate ajuta la exersarea stării în prezent. Dar și savurarea unei mâncări, bucătură cu bucătura. Simțirea efectului pe care îl au bucăturile asupra papilelor gustative.



Copiii mei m-au făcut mai Umană


S-a schimbat destul de mult, și în bine, raportarea mea la oameni. Am învățat să fiu mai apropiată de ei, și de durerile lor. Să fiu mai autentic umană. Și am învățat să fac asta, începând cu mine. Mi-am dat seama că, cu cât mai multe pretenții am, cu atât mă autoidentific cu o persoană dependentă, dar caut și să îmi asigur și nefericirea. Pentru că cine are pretenții, mereu va fi dezamăgit. Sănătos e să stai cât mai mult „la tine acasă”, înăuntru, să îți colorezi Universul tău interior. Și că, dorința asta „disperată” de a împărtăși, și de a avea un partener care „să simtă exact ce simți și tu” e un pic bolnăvicioasă, adică, cam egocentrică. Maturitatea psihologică și spirituală a început să înflorească când mi-am acceptat emoțiile, și am învățat să le susțin, să mă uit la ele, și să mă bucur eu cu mine. Asta nu înseamnă că nu am mai împărtășit, chiar și acest articol este ceea ce ofer eu oamenilor, însă s-a diminuat așteptarea ca celălalt să trăiască același entuziasm ca și mine. Sau aceeași tristețe. Cred că asta înseamnă și că mi-a crescut autonomia emoțională. Și de asta vorbesc și de maturitatea spirituală. Pentru că, cred că omul este făcut să ajungă la armonizarea tuturor celor dinuăuntru, la iubirea de sine și de ceilalți, desăvârșită. Iar iubirea nu presupune în niciun caz să aștepți ceva de la celălalt. Ci să oferi. Să oferi mereu, dintr-un rezervor plin, în care tu ți-ai crescut, ca într-o mică seră, sau grădină, sentimentele, convingerile, în care tu singur (ghidat de pilotul vocii intuiției)  îți manevrezi cum știi lucrurile, și în care tu singur ești responsabil de ele. Asta e cea dintâi preocupare a unui om, și cea care îl ajută să fie și un părinte adevărat.




Îmi iubesc copiii cu noblețe


Am învățat ce important e să fiu, ca om și ca mamă, calmă, senină, împăcată. Am învățat că, din această stare, le pot spune orice, și pot face orice cu copiii, și nu simt că aș greși ceva. Și că asta e și cel mai important pentru copii: să aibă un părinte disponibil, senin, în majoritatea timpului. Am învățat să îmi iubesc copiii cu noblețe. Dar am învățat și să îmi asum și să mă prezint așa imperfectă și cu limite în fața copiilor mei, chiar dacă încă îmi e inconfortabil. Am învățat ce dușmani mari îți pot fi graba, nemulțumirea, și condiționările „poți fii fericit doar dacă...”






Tuesday, August 15, 2017

Visul unei mame



Sunt obosită, dar încă mă simt în putere. Cred că mă simt așa pentru că am iubit azi. Am oferit iubire. Și e... nu știu cum, magic. În ciuda oboselii pe care o simte trupul, iubind, simți că prinzi puteri, și vrei să iubești și mai mult, să oferi și mai mult...

Mulțumesc, Cristina mea. Am un nod în gât, acum când scriu aceste rânduri, pentru că am blocată o Emoție mare mare care vrea să iasă și să își exprime energia... Este ... emoția care însoțește ceea ce mă face, de 2 ani și 4 luni, să mă numesc „mamă”, și să mă simt ca una. Datorită ție, am înțeles puterea pe care o poate avea dăruirea de sine. Datorită ție, fetiță frumoasă, am înțeles puțin mai mult și mai bine din iubirea cu care ne iubește Dumnezeu. Îmi simt inima Vie, plină de Emoții, datorită prezenței tale. Știi cât te iubesc, măi Fulg de Nea ? Știi că am o neliniște plăcută de fiecare dată când mă duc să te iau de la grădi ? Ca atunci când, adolescentă, mă duceam, îndrăgostită, și abia ținându-mi în frâu entuziasmul, la o întâlnire cu un puști...



Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu când mă gândesc la ce înseamnă să fii părinte, îmi vine în minte doar o mare mare responsabilitate. Preocuparea de a-ți împlini visurile de părinte bun, nu mi se pare opțională, pentru că, dezavantajul mare este că, cât tu închizi ochii și uiți să mai fii atent, să mai lucrezi cu tine, să te bizui nepăsător și ignorant pe „las că merge și așa!”, copilul crește, și învață și... ce nu ai vrea tu, poate să învețe. Și s-ar putea ca abia când ajunge școlar sau adolescent să te confrunți cu deformările pe care le-a pricinuit inconștiența ta cât erai în relație cu el în primii anișori.

Am un vis de mamă.
Un vis despre cum să ne purtăm noi, părinții, cu copiii noștri. Și cum, astfel, ei cresc și formează, împreună, o lume un pic mai bună. Nu îmi permit să visez prea departe, la comportamentul profesorilor sau educatorilor față de copiii noștri, mă limitez la părinți, pentru că totul, nu-i așa, începe cu ei.
Visez la o relație părinte-copil bazată pe seducție. O seducție de zi cu zi către tot ce știi tu, părinte mare și responsabil, că e bine să facă copilul tău, ca să crească mare și sănătos
În visul meu, copilul este sedus zi de zi de exemplul personal al părintelui. Aceștia râd zilnic, umăr la umăr, în hohote. Adesea, copilul și părintele stau ca doi oameni normali de vorbă pe o bancă, despre ... prezent. Despre vântul care bate. Despre culorile tricourile oamenilor. Despre frunzele care cad. Și fac asta mâncând o inghețată. Sau doar stând așa.
Mai visez o mamă care se poartă normal, căreia nu îi pasă de „gura lumii”, și își ascultă intuiția în orice situație în care se află implicată atât ea cât și copilul ei, și care nu interzice, și nici nu dă „ vreo pălmuță la fund”, nu inventează bau-bau-ri și alți monstruleți ca să știe copilul de frică. Nu forțează copilul cu nimic, și își cere iertare de fiecare dată când greșește. În această paradigmă, cei doi doar se bucură unul de prezența celuilalt, simțindu-se onorați pentru timpul pe care îl petrec împreună.

 În acest vis al meu, singura formă de autoritate este smerenia. Iar manifestarea ei este tăcerea și privirea mereu plină de înțelesuri. Visez că măreția părintelui constă doar în dragostea sa tainică și neclintită, și nu în decibelii tonului său, sau în numărul de reguli pe care le-a creat pentru copiii săi. Puterea sa ? Căldura brațelor sale mereu deschise și sinceritatea sa. Limbajul iubirii lor ? Jocul.
Nu-i așa că e frumos visul meu ? :)
Dar va rămâne pururi doar un vis, pentru că, nu-i așa, nicio mamă din lume nu poat fi atât de odihnită, atât de disponibilă, atât de ne-rănită emoțional, încât să se poarte altfel permanent cu copiii ei.
Și totuși ... e bine să visăm, ne întărim năzuințele.

Saturday, August 12, 2017

Prima scrisoare de dragoste către copiii mei


Dragii mei copii,

Vreau să vă spun că eu v-am adus pe lume ca să vă bucurați.
V-am adus pe lume din iubire și pentru a iubi.
V-am purtat cu mult drag timp de 9 luni în pântece, v-am mângâiat încă de când erați acolo, v-am proiectat imaginativ, și v-am așteptat, pe amândoi, cu mult entuziasm.
Vreau să știți că nu mai există niciun posibil frate sau soră mort/moartă înainte de a se naște nici înainte și nici după voi, până acum. Și așa ne dorim, și eu și tatăl vostru, să râmână cu ajutorul lui Dumnezeu. Să rămâneți doar voi copiii noștri, și să vă ajutăm să creșteți cum putem noi mai bine.
Îmi doresc să știți că până acum m-am folosit mult de existența voastră, și sunteți pentru mine sursă de inspirație și motive de a fi eu mai bună pe zi ce trece.
Vreau să vă fiu model. Model de viață trăită frumos și conștient. Model de iubire. Și chiar model de meserie.
Îmi doresc să mai știți, că, deși am fost de multe ori tentată să vă forțez, și atât eu cât și tatăl vostru am mai făcut-o, fie să vă îmbrăcați, să mâncați sau să vă punem scutecele când voi nu voiați, suntem determinați amândoi să nu mai facem asta. Vrem să vă respectăm ca pe niște ființe umane libere și demne ce sunteți. Și suntem dispuși să ne asumăm orice ar însemna asta.
Și eu și tatăl vostru am crescut mult în relație de când v-am născut și ne simțim mai maturi, și mai pregătiți să vă însoțim în această călătorie a vieții pe pământ cu fiecare zi.
Vă rog și pe voi, dragii mei, să nu forțați pe nimeni în viață, niciodată ! Tare rău face treaba aceasta, atât vouă, persoanei respective, și întregii relații. Va spun din proprie experiență, iubiții mei, că un om, oricâte ar citi și ar înțelege rațional, nu se poate schimba, decât atunci când e pregătit să facă asta. Și numai Dumnezeu știe lucrul acesta. Așa că, vă rog, fiți voi înșivă niște oameni iubitori, străduiți-vă să fiți niște oameni plăcuți, dar nu impuneți niciodată nimănui nimic. Dacă nu mai sunteți doriți într-un loc sau într-o relație, atunci, îndepărtați-vă ușor, fără să faceți vreo presiune, fără să dojeniți sau să cereți explicații.
Omul este ca un munte, dragii mei. Are zăcăminte neprețuite, dar are și crengi uscate. Are culmi înalte, dar are și văi adânci. Are șerpuiri line de râu, dar, uneori, sunt și mai bruște. O viață se chinuiește omul să se înțeleagă și să se cunoască pe sine, și tot nu reușește să o facă total. Așa că nu vă pierdeți din energie prea mult astfel. Oricum, lucrurile pe care le aveți de înțeles le veți înțelege întotdeauna la momentul potrivit, nu vă faceți griji !
Vreau să vă mai spun, iubiții mei iubiți, că nu îmi sunteți datori cu nimic. Tot ce am făcut și fac, toată grija pe care o am acum petru voi și va urma să o mai am, tot ce presupune creșterea unui copil în zilele noastre, recunosc că am făcut-o uneori și trăgând parcă de mine, dar din ce în ce mai mult o fac din dragoste. Simt tot mai mult ceea ce intuiam că voi trăi înainte să vă nasc: că este o onoare și un privilegiu să vă am ca musafiri și companioni pe acest drum al vieții. Îmi propun să nu vă fac vreodată să vă simțiți vinovați, pentru nimic. Nu uitați, nu îmi datorați nimic. Vă spun doar că inima mea îndrăgostită de voi și-ar dori mult să mă iubiți, ar fi cea mai mare răsplată și bucurie să rămânem o echipă până la sfârșitul vieții ăsteia părintești și după.

Cu iubire,
mama

Thursday, August 3, 2017

Cum m-am schimbat de când au apărut copiii (partea I)




Sunt pur și simplu alt om de când am născut-o pe Cristina.
M-am schimbat și fizic (am câteva kg. în plus și o coafură total diferită), dar, mai ales, sufletește.

În primul rând, am mult mai multă încredere în mine. În alegerile mele, mărunte sau mărunțele de ceas de ceas. Pentru asta mi-a trebuit mult, căci sufăr de conflicte interioare intense (bătălii între emisfera stângă și cea dreaptă), de perfecționism (oai, ce bătaie de cap mi-a dat ăsta, în rolul de mamă) și de blocaj în inacțiune, când nu pot asuma nicio decizie ( să spăl vase sau să fac curat în cameră? Să fac x sau y ? însoțite de stări de anxietate). Azi am ajuns să cred că am cea mai potriviă și necesară viață pentru a deveni cine am fost chemată să fiu și nu mă mai îndoiesc de asta ca altădată ! O viață potrivită pentru a-mi armoniza contrariile. Pentru a accepta ceea ce mi se părea de neacceptat la mine. Pentru a cunoaște ceea ce nu cunoșteam despre mine.

În al doilea rând, am învățat să prețuiesc lucrurile mărunte. Cred că nicio experiență nu te învață mai bine chestia asta, ca maternitatea.
Să prețuiesc, pur și simplu, mâncarea pe care o mănânc. Fiecare bucățică. Patul în care dorm, covorul pe care calc. Sincer, nu e literatura ce scriu, e pura realitate. Să calc pe covor și să îmi zic: „Ce covor mișto ne-am luat ! Ce fain se simte sub picior!” Ceea ce nu aș fi făcut înainte. Din punctul ăsta de vedere, eram o insensibilă la lucrurile din jur. Nu știam să le apreciez, și da, le luam așa, gratuit.
Somnul, (mai ales cel de prânz), masajul, respirația profundă, băile calde au fost, alături de cafea, activitățile care m-au ajutat foarte mult să mă „resetez”, să îmi găsesc puterea interioară, să îmi umplu rezervorul cu iubire.

În al treilea rând, am înțeles mult mai bine lucruri legate de spiritualitate, de relația cu Dumnezeu, pe care, până atunci, le înțelegeam doar teoretic. De exemplu, am înțeles chiar azi că „Doamne, miluiește!” spus așa des în Biserica Ortodoxă nu este deloc o milogeală, ci este rugămintea foarte conștientă a unui om liber și demn către un Dumnezeu liber și demn. Am înțeles mai ales modul dezinteresat și total în care ne iubește Dumnezeu pe fiecare dintre noi.

Apoi, foarte important pentru mine a fost că am învățat să îmi ascult și să mă încred mai mult în intuiție, ghidul natural și cel mai de preț al ființei mle, cel care îmi aduce echilibru și pace. Desigur că nu exclud, ba chiar am început să mă informez și să învăț mai multe despre om, despre psihicul lui și diverse teorii legat de funcționarea acestuia, dar ființa funcționează cel mai bine cu toate integrate. Știu sigur că un om bolnav psihologic nu poate fi un om sănătos spiritual. Se poate doar amăgi și chinui.

Am învățat să mă iubesc mai mult pe mine, să fiu atentă și să am răbdare să îmi ascult dialogul interior.

Am învățat să disting propriile proiecții de realitate.

Am învățat pur și simplu să îmi iau viața în mâini, și să fiu eu șefa propriilor acțiuni.

Am spus conștient: „iartă-mă, am greșit!”

Am învățat să văd în multe din necazurile, mici și mari de peste zi, în blocajele și conflictele interioare semnificațiile lor și că au fost pentru că pur și simplu nu le-am putut evita, pentru ca așa eram atunci, și că toate spuneau ceva despre mine, și că am nevoie să aflu ce anume spuneau treptat, cu răbdare. Eu, nu altcineva.

Am învățat că oricine este în viața mea este ca să mă învețe ceva, să îl învăț eu. În orice caz, nicio întâlnire nu e pură întâmplare, mereu e o semnificație dincolo de ea. Fie am de învățat ceva despre compasiune, fie despre dragoste, dar cel mai des în ultima vreme, despre acceptare. Acceptarea diferențelor, și că am nevoie să fiu mereu „trează” și pe poziție, încrezătoare în mine și în forța mea interioară,.

Și, nu în ultimul rând, am învățat multe de la micuții mei copii. Sincer, am învățat atâtea de la Cristina mea...
Am învățat să respect. Am trecut de la a o implora să mănânce, până în ziua de azi, la a arunca mâncare imediat ce ea întoarce capul și zice „nu vleau”.
 Am învățat să respect, și să analizez un pic motivațiile pentru care cineva se comportă într-un fel, în loc să reacționez cum îmi „vine”. Am văzut că pot să observ doar gândul, și îndemnul lui, care vine din amigdala, dar să nu fac ce spune, conștientă că nu mă reprezintă cu adevărat. Am învățat și să mă iert dacă mai greșesc, și am greși de atâtea ori față de soțul și copiii mei.

Am învățat să văd lumea prin ochii altcuiva, fără să renunț la mine, și să îmi permit doar să FIU alături de copilul meu. Prezența conștientă, privirea în ochi, le-am exersat de sute de ori cu fetița mea, și de aceea cred, noi două suntem tare apropiate, și vom avea o legătură indestructibilă pe viață, și poate chiar dincolo de ea, cu bunăvoința lui Dumnezeu. Și știu că și micuța mea simte asta.

Pentru că Cristina este primul copil, am o dragoste mare, specială, fragilă și puternică în același timp. Dar mă las tot mai cucerită și de bebelușul meu băiat care e un ambițios, un puternic, și un sensibil în același timp. Ei sunt doar MOTIVE în PLUS să lucrez la mine și mai abitir. Acum știu sigur că, dacă vreau să crească sănătoși psihologic și spiritual, am nevoie ca eu, mama, să fiu cât mai sănătoasă psihologic, să fac și ale mele, să am încredere că și alții îi pot iubi, în felul lor (soțul, bunicii, mătușa, educatoarea etc.), și să mă încred în Dumnezeu care îi va ghida către o viață în care să culeagă florile bucuriei și ale împlinirii sufletești.

Am „luptat” cu oboseala, perfecționismul și obsesiile lui, abuzurile și rănile personale, și până acum, pot exclama mulțumită : „M-am descurcat !”

Așa că, până acum, nu am decât motive să le MULȚUMESC copilașilor mei !