Nu am nevoie de Parenting. Rolul de mama vine la pachet cu Intuitie.

NOTA BENE:  A se citi cu ochii inimii, altfel nu vei înțelege nimic din articol

Mi-a luat câțiva ani să pot integra și asuma noile mele de roluri: pe acela de soție și pe acela de mamă.

Nici nu știu dacă am reușit să îmi asum complet pe cel de soție, mai am scăpări.

Dar știu că am avut momente multe în care m-am cufundat cu totul în rolul de mamă, ca într-o baie relaxanta cu spumă multă. Da, mă cufundam în toată abundența și minunatele provocări pe care le presupune acest rol.

Toate câte întâmplat - atât de multe - între mine și fiica mea- nu au făcut decât să creeze și să se dezvolte relația dintre mine și ea.

Ne-am jucat în fel și chip: ne-am fugărit, când eu pe ea când ea pe mine, ne-am jucat cu degețelele în aer, am dansat, ne-am mângâiat pe obraz, am cântat cântecele inventate de noi, sau inventate deja de alții, de-a luna și de-a steluța care coboară din cer să stea de vorbă cu ea ( să îi dea pupu` și apoi să plece înapoi la prietenele ei) teatru cu păpuși, am construit căsuțe, și muulte multe altele care au încăput în 2 anișori și jumătate de viață ai Cristinei. 90% din activitățile făcute împreună le-am inventat pe moment, spontan, fără să le fi citit undeva expres.

Cred că, dacă o mamă e atentă la inima ei, la ce simte, poate cunoaște sentimentul unic de plăcere când își privește copilul la diferite vârste, pe măsură ce un corp face loc altuia, mai mare, mai maturizat... O mamă conștientă nu va uita niciodată fracțiunile de nostalgie care îi umplu inima când privește trupușorul copilului la o lună, la 5, la 9, apoi la 1 an, la 2, la 3 ... și îi trece fulgerător prin minte momentul când l-a ținut pentru prima oară în brațe. „ Când ai crescut copillul meu drag...? Ce ai făcut cu bebelușul meu ...? ” parcă îl întreabă. Nu vreau să pic în sentimentalisme în acest articol, dar mie creșterea unui copil, chiar dacă e în firea lucrurilor, mi se pare cu adevărat impresionant, existențial impresionant.

În momentele când „luam pauză” de la interacțiunile cu ei (căci de 7 luni, sunt 2), mai puneam mâna pe vreo carte de-asta de părințeală sau pe vreun articol scris de vreo bloggeriță mamă. Pe moment, mă captivau ( eu nu zic să NU citești nimic despre educația copiilor!), însă cu trecerea vremii, mi-am dat seama că eu ȘTIU să fiu mamă, și fără să citesc nimic. Știu și POT să fac asta natural. Pentru că … îi iubesc din toată inima mea. Pentru că eu mă simt binecuvântată până în adâncul inimii că am devenit mamă. Și mai ales pentru că am învățat să îmi ascult intuiția. Și care a funcționat în mai toate cazurile, de la cele legate de bolile lor până la nevoile lor de creștere. Pentru că, în ciuda trezirilor nocturne pentru alăptare, a durerilor de spate după ce îi car în spate sau în brațe sau a celor de picior după toate împiedicările de jucării, după toată starea de neputință pe care am simțit-o când unul din copii era bolnav, sau a ego-ului care mi-a fost călcat în picioare prin toate refuzurile Cristinei, după toate acestea, realizez că totuși aceste două ființe m-au făcut mama lor. Sau sunt Mamă, datorită lor. 

Mi se pare că este atât de tainică această legătură dintre mine și ei, încât  parcăei m-au ales pe mine, și eu pe ei. Și acum mă opresc un pic. Simt nevoia să stau un pic în acest adevăr, în această emoție a adevărului … meu. Pentru dacă e așa, atunci cu adevărat e onorabil ce trăiesc eu. Mă onorează să le fiu mamă, să îi cresc și să îi învăț ce știu eu mai bine. Știu că, în ciuda unor incoveniente de ordin psihologic, eu mi-am lărgit practic inima. Am învățat să răspund mai multor solicitări în același timp (sau mă rog, la o diferență de secunde:) cu dragoste. Am devenit mai selectivă și mai matură.

 

E adevărat că nu simt mereu așa ( o stare permanent de bine și fericire e iluzorie!), mi-a venit și să înjur, m-am supărat pe micuții ei, am avut multe stări de panică și de grijă când se mai loveau sau când era să o calce mașina pe C., dar știu și că sunt stări NORMALE, pe care am nevoie să le asum. Și poate vor trece de tot într-o zi. Știu că nu mă reprezintă, ca mamă, și știu că vor dispărea sau se vor diminua treptat, pe măsură ce eu hrănesc mama iubitoare care crește în fiecare zi tot mai mult.

Cred că, dacă înțelegi că acești copii ai tăi nu vin întâmplător în viața ta și că și-au ales cea mai bună și mai potrivită mamă să îi ajute să crească și să ajungă niște adulți echilibrați, atunci te vei preschimba pur și simplu. Îți vei ajuta atitudinile față de boală, față de neputințele oamenilor, slăbiciuni, vei ajunge chiar să te uiți la fiecare adult ca la cineva care a fost și el cândva un copil, și că a avut și el o mamă. Pe limba oricui: „vei deveni un om mai bun”. Ceea ce înseamnă că acordarea de responsabilități în viață este perceput de o ființă umană sănătoasă ca pe o onoare, ca pe un privilegiu sau cel puțin ca pe o provocare, care îl va motiva și va face tot ce îi stă în putință să le ducă la capăt cu succes.

În final, vreau să vă pun un gând la inimă: uita-te la schimbările pe care le produc în tine anumite decizii și situații din viața ta, ca să devii mai înțelept. Uite ce poți învăța din apropierea de copilul tău, uite-te ce te poate învăța el pe tine. Poate să taci mai mult, sau poate să îți folosești talentul de a cânta pe care ai uitat că îl ai, sau poate doar să îți asculți vocea interioară, copilașul dinăuntrul tău care voia de atâta vreme să îți spună ceva ...

Visul unei mame

Sunt obosită, dar încă mă simt în putere. Cred că mă simt așa pentru că am iubit azi. Am oferit iubire. Și e... nu știu cum, magic. În ciuda oboselii pe care o simte trupul, iubind, simți că prinzi puteri, și vrei să iubești și mai mult, să oferi și mai mult...

Mulțumesc, Cristina mea. Am un nod în gât, acum când scriu aceste rânduri, pentru că am blocată o Emoție mare mare care vrea să iasă și să își exprime energia... Este ... emoția care însoțește ceea ce mă face, de 2 ani și 4 luni, să mă numesc „mamă”, și să mă simt ca una. Datorită ție, am înțeles puterea pe care o poate avea dăruirea de sine. Datorită ție, fetiță frumoasă, am înțeles puțin mai mult și mai bine din iubirea cu care ne iubește Dumnezeu. Îmi simt inima Vie, plină de Emoții, datorită prezenței tale. Știi cât te iubesc, măi Fulg de Nea ? Știi că am o neliniște plăcută de fiecare dată când mă duc să te iau de la grădi ? Ca atunci când, adolescentă, mă duceam, îndrăgostită, și abia ținându-mi în frâu entuziasmul, la o întâlnire cu un puști...

Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu când mă gândesc la ce înseamnă să fii părinte, îmi vine în minte doar o mare mare responsabilitate. Preocuparea de a-ți împlini visurile de părinte bun, nu mi se pare opțională, pentru că, dezavantajul mare este că, cât tu închizi ochii și uiți să mai fii atent, să mai lucrezi cu tine, să te bizui nepăsător și ignorant pe „las că merge și așa!”, copilul crește, și învață și... ce nu ai vrea tu, poate să învețe. Și s-ar putea ca abia când ajunge școlar sau adolescent să te confrunți cu deformările pe care le-a pricinuit inconștiența ta cât erai în relație cu el în primii anișori.

Am un vis de mamă.

Un vis despre cum să ne purtăm noi, părinții, cu copiii noștri. Și cum, astfel, ei cresc și formează, împreună, o lume un pic mai bună. Nu îmi permit să visez prea departe, la comportamentul profesorilor sau educatorilor față de copiii noștri, mă limitez la părinți, pentru că totul, nu-i așa, începe cu ei.

Visez la o relație părinte-copil bazată pe seducție. O seducție de zi cu zi către tot ce știi tu, părinte mare și responsabil, că e bine să facă copilul tău, ca să crească mare și sănătos. 

În visul meu, copilul este sedus zi de zi de exemplul personal al părintelui. Aceștia râd zilnic, umăr la umăr, în hohote. Adesea, copilul și părintele stau ca doi oameni normali de vorbă pe o bancă, despre ... prezent. Despre vântul care bate. Despre culorile tricourile oamenilor. Despre frunzele care cad. Și fac asta mâncând o inghețată. Sau doar stând așa.

Mai visez o mamă care se poartă normal, căreia nu îi pasă de „gura lumii”, și își ascultă intuiția în orice situație în care se află implicată atât ea cât și copilul ei, și care nu interzice, și nici nu dă „ vreo pălmuță la fund”, nu inventează bau-bau-ri și alți monstruleți ca să știe copilul de frică. Nu forțează copilul cu nimic, și își cere iertare de fiecare dată când greșește. În această paradigmă, cei doi doar se bucură unul de prezența celuilalt, simțindu-se onorați pentru timpul pe care îl petrec împreună.

 În acest vis al meu, singura formă de autoritate este smerenia. Iar manifestarea ei este tăcerea și privirea mereu plină de înțelesuri. Visez că măreția părintelui constă doar în dragostea sa tainică și neclintită, și nu în decibelii tonului său, sau în numărul de reguli pe care le-a creat pentru copiii săi. Puterea sa ? Căldura brațelor sale mereu deschise și sinceritatea sa. Limbajul iubirii lor ? Jocul.

Nu-i așa că e frumos visul meu ? :)

Dar va rămâne pururi doar un vis, pentru că, nu-i așa, nicio mamă din lume nu poat fi atât de odihnită, atât de disponibilă, atât de ne-rănită emoțional, încât să se poarte altfel permanent cu copiii ei.

Și totuși ... e bine să visăm, ne întărim năzuințele.