Nu am nevoie de Parenting. Rolul de mama vine la pachet cu Intuitie.

NOTA BENE:  A se citi cu ochii inimii, altfel nu vei înțelege nimic din articol

Mi-a luat câțiva ani să pot integra și asuma noile mele de roluri: pe acela de soție și pe acela de mamă.

Nici nu știu dacă am reușit să îmi asum complet pe cel de soție, mai am scăpări.

Dar știu că am avut momente multe în care m-am cufundat cu totul în rolul de mamă, ca într-o baie relaxanta cu spumă multă. Da, mă cufundam în toată abundența și minunatele provocări pe care le presupune acest rol.

Toate câte întâmplat - atât de multe - între mine și fiica mea- nu au făcut decât să creeze și să se dezvolte relația dintre mine și ea.

Ne-am jucat în fel și chip: ne-am fugărit, când eu pe ea când ea pe mine, ne-am jucat cu degețelele în aer, am dansat, ne-am mângâiat pe obraz, am cântat cântecele inventate de noi, sau inventate deja de alții, de-a luna și de-a steluța care coboară din cer să stea de vorbă cu ea ( să îi dea pupu` și apoi să plece înapoi la prietenele ei) teatru cu păpuși, am construit căsuțe, și muulte multe altele care au încăput în 2 anișori și jumătate de viață ai Cristinei. 90% din activitățile făcute împreună le-am inventat pe moment, spontan, fără să le fi citit undeva expres.

Cred că, dacă o mamă e atentă la inima ei, la ce simte, poate cunoaște sentimentul unic de plăcere când își privește copilul la diferite vârste, pe măsură ce un corp face loc altuia, mai mare, mai maturizat... O mamă conștientă nu va uita niciodată fracțiunile de nostalgie care îi umplu inima când privește trupușorul copilului la o lună, la 5, la 9, apoi la 1 an, la 2, la 3 ... și îi trece fulgerător prin minte momentul când l-a ținut pentru prima oară în brațe. „ Când ai crescut copillul meu drag...? Ce ai făcut cu bebelușul meu ...? ” parcă îl întreabă. Nu vreau să pic în sentimentalisme în acest articol, dar mie creșterea unui copil, chiar dacă e în firea lucrurilor, mi se pare cu adevărat impresionant, existențial impresionant.

În momentele când „luam pauză” de la interacțiunile cu ei (căci de 7 luni, sunt 2), mai puneam mâna pe vreo carte de-asta de părințeală sau pe vreun articol scris de vreo bloggeriță mamă. Pe moment, mă captivau ( eu nu zic să NU citești nimic despre educația copiilor!), însă cu trecerea vremii, mi-am dat seama că eu ȘTIU să fiu mamă, și fără să citesc nimic. Știu și POT să fac asta natural. Pentru că … îi iubesc din toată inima mea. Pentru că eu mă simt binecuvântată până în adâncul inimii că am devenit mamă. Și mai ales pentru că am învățat să îmi ascult intuiția. Și care a funcționat în mai toate cazurile, de la cele legate de bolile lor până la nevoile lor de creștere. Pentru că, în ciuda trezirilor nocturne pentru alăptare, a durerilor de spate după ce îi car în spate sau în brațe sau a celor de picior după toate împiedicările de jucării, după toată starea de neputință pe care am simțit-o când unul din copii era bolnav, sau a ego-ului care mi-a fost călcat în picioare prin toate refuzurile Cristinei, după toate acestea, realizez că totuși aceste două ființe m-au făcut mama lor. Sau sunt Mamă, datorită lor. 

Mi se pare că este atât de tainică această legătură dintre mine și ei, încât  parcăei m-au ales pe mine, și eu pe ei. Și acum mă opresc un pic. Simt nevoia să stau un pic în acest adevăr, în această emoție a adevărului … meu. Pentru dacă e așa, atunci cu adevărat e onorabil ce trăiesc eu. Mă onorează să le fiu mamă, să îi cresc și să îi învăț ce știu eu mai bine. Știu că, în ciuda unor incoveniente de ordin psihologic, eu mi-am lărgit practic inima. Am învățat să răspund mai multor solicitări în același timp (sau mă rog, la o diferență de secunde:) cu dragoste. Am devenit mai selectivă și mai matură.

 

E adevărat că nu simt mereu așa ( o stare permanent de bine și fericire e iluzorie!), mi-a venit și să înjur, m-am supărat pe micuții ei, am avut multe stări de panică și de grijă când se mai loveau sau când era să o calce mașina pe C., dar știu și că sunt stări NORMALE, pe care am nevoie să le asum. Și poate vor trece de tot într-o zi. Știu că nu mă reprezintă, ca mamă, și știu că vor dispărea sau se vor diminua treptat, pe măsură ce eu hrănesc mama iubitoare care crește în fiecare zi tot mai mult.

Cred că, dacă înțelegi că acești copii ai tăi nu vin întâmplător în viața ta și că și-au ales cea mai bună și mai potrivită mamă să îi ajute să crească și să ajungă niște adulți echilibrați, atunci te vei preschimba pur și simplu. Îți vei ajuta atitudinile față de boală, față de neputințele oamenilor, slăbiciuni, vei ajunge chiar să te uiți la fiecare adult ca la cineva care a fost și el cândva un copil, și că a avut și el o mamă. Pe limba oricui: „vei deveni un om mai bun”. Ceea ce înseamnă că acordarea de responsabilități în viață este perceput de o ființă umană sănătoasă ca pe o onoare, ca pe un privilegiu sau cel puțin ca pe o provocare, care îl va motiva și va face tot ce îi stă în putință să le ducă la capăt cu succes.

În final, vreau să vă pun un gând la inimă: uita-te la schimbările pe care le produc în tine anumite decizii și situații din viața ta, ca să devii mai înțelept. Uite ce poți învăța din apropierea de copilul tău, uite-te ce te poate învăța el pe tine. Poate să taci mai mult, sau poate să îți folosești talentul de a cânta pe care ai uitat că îl ai, sau poate doar să îți asculți vocea interioară, copilașul dinăuntrul tău care voia de atâta vreme să îți spună ceva ...

„A avea grijă de un copil este o formă sofisticată de a avea grijă de tine însuți.”

    Așa cum spune si Dr. John Medina, o mamă aflată la inceputul drumului ei de mamă, primește și intră în contact cu o mulțime de informații despre cum să își crească copiii.
     Eu nu mai cred că aceasta ar fi problema, și anume că NU AR FI SURSE DE INFO (FIE VIRTUALE, FIE UMANE), ci, mai degrabă, nivelul de dezvoltare biologic- emoțional-spiritual la care se află ele ca oameni și ca femei, care influentează covârșitor capacitatea lor de a înțelege cele pe care le primesc, de a le integra in comprtamentul lor si a le aplica, in relatiile cu copiii si cu cei din jurul lor, de ce nu.
    De aceea, soluția cea mai buna pe care o poate aborda o mamă este să își ia niste momente de respiro (meditație, cugetare, cunoaștere de sine, spune-i cum vrei) cu ea însăși, ca să își dea seama cât și ce vrea și poate să aplice din tot ceea ce i se oferă ca informatie, și ceea ce nu vea și nu poate să aplice.  Iată câteva lucruri la care să se gândească, preferabil înainte de a se naște copilul:

- Care sunt cele mai importante lucruri pentru mine ca om, și pe care vreau să le transmit mai departe copilului meu ? (Poate fi vorba de anumite valori, de anumite atitudini sau comportamente etc.)
- Cum voi face asta ? Ce voi face anume- concret- pentru ca micuțul meu să dobândească o anumită trăsătură, comportament etc. ? De exemplu, dacă vreau să devină un om credincios, mă voi asigura că îl voi duce in fiecare duminică la Biserică, ii voi citi rugăciunea de seară etc.
- La ce își permite să mai aibă scăpări (de exemplu, dacă nu consider alimentatia la fel de importantă ca timpul petrecut împreună, atunci, nu mă voi strofoca să am mereu cele mai naturale produse în casă, și nici să gătesc non-stop etc.)
- Lucrurile despre care are o părere incertă, preferă să mai cerceteze, dar pe care nu le va pune încă în aplicare

O listă riguroasă cu aceste lucruri o va ajuta pe viitoarea sau pe actuala mămică să:

- aibă discernământ atunci când dă de o nouă informație pe internet
- să nu se compare cu alte mămici, și chiar să se deprime că ea nu face ceea ce face mămica respectivă
- să se cunoască pe sine mai bine, și să fie mai echilibrată, mai bună și mai iubitoare cu ea însăși, lucruri deosebit de importante pentru dezvoltarea unei bune relații cu copiii


Și nu uita, mămică dragă, nimeni nu te poate ajuta dacă tu singură nu te ajuți. A fi părinte este un job greu, cu multe solicitări, și cel mai important lucru este să înveți să ai grijă de tine, ca să poți avea grijă cu adevărat de copiii tăi.  Așa cum spune și dr. John Medina:

„A avea grijă de un copil este o formă sofisticată de a avea grijă de tine însuți.”