Monday, July 31, 2017

7 Motive să mă bucur că am copii


Aș fi ipocrită să spun că nu este greu să ai copii. Eu însămi am 2, mici, fată și băiat. Numai eu știu câte plânsuri pe înfundate am avut, ce înjurături printre dinți și mici rugăciuni am inventat în ultimii ani de când stau cu ei acasă. Știu ce înseamnă dorința imensă de a deveni o portavoce uriașă care să transmită tuturor vecinilor și muncitorilor și angajaților de la primărie care se hotărăsc să adune gunoiul chiar când eu vreau să adorm copilul să înceteze chiar atunci orice muncă, distracție sau acțiune care provoacă zgomot. Știu și ce înseamnă să te miști cu încetinitorul după ce reușești în sfârșit să îl adormi, ca nu cumva să tresară puișorul să fii nevoit să te re-așezi în rolul de „suport” de masă a bebelușului. Cunosc tare bine și gustul durerii de a fi privat de ore de somn târziu în noapte, dar și al frustrării de a nu fi avut măcar un ceas să te odihnești în timpul zilei, să îți calmezi creierul și să îți reactivezi puterea personală. Tot în sacul de „dureri materne”, bag și durerile de coloană sau mâinile amorțite de atâta ținut în brațe. Dar mai rău decât orice, m-a durut lipsa de timp pentru relaxare, meditație și scris, așa cum fusesem obișnuită înainte să am copii. Mi-amintesc și acum zilele în care îmi era imposibil să fiu prezentă, adică să fac un singur lucru „mindufullness”, pentru că în mintea mea se derulau, ca pe o pagină de FB, zeci de alte gânduri și scenarii pe care le am de făcut pentru ziua aceea. Degeaba încercam să îmi impun să mă bucur cu cât reușesc să fac, sau să am răbdare cu o singură activitate, inerția și rămășițele de perfecționism mă îndemnau să fiu „multi-tasking” ( știu că sunt studii care demonstrează că e o păcăleală acest termen, și că nu există, dar înțelegeți voi:). Dacă mai adaugi și loviturile, apucăturile și ciupiturile involuntare, deloc nedureroase, ale bebelușului, de cap, piciorușe, sau mânuțe băgate în ochi, aproape că zici că îndemn la a nu face copii. Copiii mei sunt mici, așa că nu pot vorbi de alt tip de necazuri. Dar au fost destule cât să îmi dau seama, că orice fel de copil ai avea, simplu nu e să crești un copil, mai ales dacă crezi în importanța prezenței permanente și zilnice a mamei în primii doi ani de viață și vrei să îl crești într-un mod normal, cu un atașament sigur, și fără privațiuni psihologice grave.
Dar aș fi ipocrită și să spun că nu e frumoasă viața mea...
Ba chiar, viața mea e mai frumoasă de 2 ani jumate încoace … (adică vârsta celui mai mare copil) decât era înainte.
Și m-am gândit să scriu câteva motive pentru care o percep așa.


1. Am devenit mai matură


Adică mă cunosc mai bine.
Știu mai bine ce vreau și știu să verbalizez asta.
Am făcut pași de la starea de „dependentă”, la starea de interdependență, de autonomie. Adică, am conștientizat și mă străduiesc să nu mai pic în tendința de a da vina pe celălalt pentru neajunsurile mele. Mi-a trebuit ceva vreme, să îmi dau seama că, oricât de potrivnice mi s- ar fi parut conditiile exterioare, eu Alesesem sa ma programez asa, sa ma supar in anumite situatii, să " îmi ies din fire" în altele, să simt anumite stări de panică, de " copleșire". Toate au fost programări din alegeri inconștiente repetate înca din copilăria mică. Odată conștientizate însă aceste programe, începe să apară și conștientizarea libertății și a bucuriei.
Sunt mai organizată. Îmi stabilesc și urmăresc prioritățile. Am acceptat cele pe care nu le pot face atunci când vreau să le fac, și că timpul este limitat. Deși, parcă se dilată într-un mod divin, atunci când îmi propun să fac anumite șucruri în acea zi, cu bună voință.
Am devenit mai matură înseamnă și că m-am împăcat și cu imperfecțiunile vieții, și cu doza de risc pe care o presupune orice alegere, și orice activitate. Desigur, cine înțelege la ce mă refer, înțelege că la acest aspect ai de muncit o viață întreagă.
Fanteziile minții mele nu mai fac ravagii în capul meu când vor ele. Le observ si de obicei, le stăvilesc.

2. Am niște mânuțe și piciorușe pe care le pot pupa și îmbrățișa oricând

De aproape doi ani și jumătate, am niște oameni noi în viață… Adică niște noi surse de iubire. De care mă folosesc ca să învăț să iubesc, să ofer, să lupt cu propriul egoism și să empatizez.

3. Am devenit mai răbdătoare cu mine și cu oamenii

Eu, copilița născută în zodia nerăbdării, am devenit mai răbdătoare, dar, ah, ce a durut chestia asta și încă doare !
Am învățat să aștept fără să mă tulbur. Eu, un om agitat și anxios, din „fire”, odată devenită mamă, am început să lucrez răbdarea, de dragul lor și pentru că simțeam că așa le e lor bine.

4. Am fost „constrânsă” să devin mai puternică

Omuleții frumoși de lângă mine se uită la mine ca la un model, și caută să mă imite. Atunci, eu, de drag, mă ambiționez, și caut  mai asiduu lucrul cu mine. Îmi dau seama cât de important ESTE SĂ MĂ FOCUSEZ pe mine, și din asta îmi iau puterea ca om, ca mamă și ca soție. Din compasiunea pntru mine, învăț să am compasiune și pentru celălalt. Din neputințele pe care le observ la mine, învăț cât de imperfect este omul, și nu mă mai grăbesc să judec. Din conștientizarea dificultății de a lucra cu sine realizez că și pentru altul e greu să se schimbe, chiar dacă vrea.
Mai puternic înseamnă mai conștient, mai căutător de propriile resurse, mai iertător.


5. Am învățat să citesc mai adevărat

Paradoxal, citesc mai mult și mai cu luare aminte. Îmi notez, subliniez, repet în gând sau cu voce tare ceea ce rețin. Cred că fac asta impulsionată de faptul că timpul e foarte limitat și atunci o parte din mine și-a propus să îl folosească cât mai bine cu putință.


6. Am învățat să gătesc și mâncarea e mai bună

Am găsit bucurie și în a găti și mâncăruri mai complicate iar vechile mâncăruri le fac mai gustoase.

7. Mi-am dat seama că nimeni nu mă va iubi vreodată mai mult

Toată această activitate pe care o fac de 2 ani si aproape jumate încoace, m-a ajutat enorm să îmi înving stările depresive, demonii amiezii care îmi mai dădeau târcoale, stările de victimizare, blocajele, și mai ales blocajul în inacțiune. Am învățat să fiu mai dinamică, mai realistă, mai atentă la detalii, și că, fiecare lucru, aparent banal, contează !
Mi-am îmbunătățit relația cu Dumnezeu, în sensul că am înțeles mult mai bine felul în care ne iubește și ne iartă El.
Încă mai am de lucru cu iubirea de sine și încrederea în sine stăvilită adesea de „nu ești suficient de bun”, și de ” nu fii tu însuți”…
Dar mi-a crescut speranța că, cu fiecare zi, viața mea devine mai de calitate, mai ordonată, se umple de compasiune și calm, de înțelegere pentru ființa umană și neputințele ei, frica se diminuiază, și crește iubirea. Înțeleg modul în care mă iubesc copiii mei, cu câtâ încredere mă investesc, cât de fără de judecată și senin sunt iubită de micuții mei.

Sunt conștientă că acest articol va fi citit tot de oameni conștienți, de acea tagmă de oameni care au pornit lucrul cu sine, și practică conștiența zi de zi. Nu mai sper să schimb lumea, dar nici nu pot să nu fac nimic cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, acela de a exprima in scris cele dinăuntru.