Cum m-am schimbat de când au apărut copiii (partea I)

Sunt pur și simplu alt om de când am născut-o pe Cristina.

M-am schimbat și fizic (am câteva kg. în plus și o coafură total diferită), dar, mai ales, sufletește.

În primul rând, am mult mai multă încredere în mine. În alegerile mele, mărunte sau mărunțele de ceas de ceas. Pentru asta mi-a trebuit mult, căci sufăr de conflicte interioare intense (bătălii între emisfera stângă și cea dreaptă), de perfecționism (oai, ce bătaie de cap mi-a dat ăsta, în rolul de mamă) și de blocaj în inacțiune, când nu pot asuma nicio decizie ( să spăl vase sau să fac curat în cameră? Să fac x sau y ? însoțite de stări de anxietate). Azi am ajuns să cred că am cea mai potriviă și necesară viață pentru a deveni cine am fost chemată să fiu și nu mă mai îndoiesc de asta ca altădată ! O viață potrivită pentru a-mi armoniza contrariile. Pentru a accepta ceea ce mi se părea de neacceptat la mine. Pentru a cunoaște ceea ce nu cunoșteam despre mine.

În al doilea rând, am învățat să prețuiesc lucrurile mărunte. Cred că nicio experiență nu te învață mai bine chestia asta, ca maternitatea.

Să prețuiesc, pur și simplu, mâncarea pe care o mănânc. Fiecare bucățică. Patul în care dorm, covorul pe care calc. Sincer, nu e literatura ce scriu, e pura realitate. Să calc pe covor și să îmi zic: „Ce covor mișto ne-am luat ! Ce fain se simte sub picior!” Ceea ce nu aș fi făcut înainte. Din punctul ăsta de vedere, eram o insensibilă la lucrurile din jur. Nu știam să le apreciez, și da, le luam așa, gratuit.

Somnul, (mai ales cel de prânz), masajul, respirația profundă, băile calde au fost, alături de cafea, activitățile care m-au ajutat foarte mult să mă „resetez”, să îmi găsesc puterea interioară, să îmi umplu rezervorul cu iubire.

În al treilea rând, am înțeles mult mai bine lucruri legate de spiritualitate, de relația cu Dumnezeu, pe care, până atunci, le înțelegeam doar teoretic. De exemplu, am înțeles chiar azi că „Doamne, miluiește!” spus așa des în Biserica Ortodoxă nu este deloc o milogeală, ci este rugămintea foarte conștientă a unui om liber și demn către un Dumnezeu liber și demn. Am înțeles mai ales modul dezinteresat și total în care ne iubește Dumnezeu pe fiecare dintre noi.

Apoi, foarte important pentru mine a fost că am învățat să îmi ascult și să mă încred mai mult în intuiție, ghidul natural și cel mai de preț al ființei mle, cel care îmi aduce echilibru și pace. Desigur că nu exclud, ba chiar am început să mă informez și să învăț mai multe despre om, despre psihicul lui și diverse teorii legat de funcționarea acestuia, dar ființa funcționează cel mai bine cu toate integrate. Știu sigur că un om bolnav psihologic nu poate fi un om sănătos spiritual. Se poate doar amăgi și chinui.

Am învățat să mă iubesc mai mult pe mine, să fiu atentă și să am răbdare să îmi ascult dialogul interior.

Am învățat să disting propriile proiecții de realitate.

Am învățat pur și simplu să îmi iau viața în mâini, și să fiu eu șefa propriilor acțiuni.

Am spus conștient: „iartă-mă, am greșit!”

Am învățat să văd în multe din necazurile, mici și mari de peste zi, în blocajele și conflictele interioare semnificațiile lor și că au fost pentru că pur și simplu nu le-am putut evita, pentru ca așa eram atunci, și că toate spuneau ceva despre mine, și că am nevoie să aflu ce anume spuneau treptat, cu răbdare. Eu, nu altcineva.

Am învățat că oricine este în viața mea este ca să mă învețe ceva, să îl învăț eu. În orice caz, nicio întâlnire nu e pură întâmplare, mereu e o semnificație dincolo de ea. Fie am de învățat ceva despre compasiune, fie despre dragoste, dar cel mai des în ultima vreme, despre acceptare. Acceptarea diferențelor, și că am nevoie să fiu mereu „trează” și pe poziție, încrezătoare în mine și în forța mea interioară,.

Și, nu în ultimul rând, am învățat multe de la micuții mei copii. Sincer, am învățat atâtea de la Cristina mea...

Am învățat să respect. Am trecut de la a o implora să mănânce, până în ziua de azi, la a arunca mâncare imediat ce ea întoarce capul și zice „nu vleau”.
 Am învățat să respect, și să analizez un pic motivațiile pentru care cineva se comportă într-un fel, în loc să reacționez cum îmi „vine”. Am văzut că pot să observ doar gândul, și îndemnul lui, care vine din amigdala, dar să nu fac ce spune, conștientă că nu mă reprezintă cu adevărat. Am învățat și să mă iert dacă mai greșesc, și am greși de atâtea ori față de soțul și copiii mei.

Am învățat să văd lumea prin ochii altcuiva, fără să renunț la mine, și să îmi permit doar să FIU alături de copilul meu. Prezența conștientă, privirea în ochi, le-am exersat de sute de ori cu fetița mea, și de aceea cred, noi două suntem tare apropiate, și vom avea o legătură indestructibilă pe viață, și poate chiar dincolo de ea, cu bunăvoința lui Dumnezeu. Și știu că și micuța mea simte asta.

Pentru că Cristina este primul copil, am o dragoste mare, specială, fragilă și puternică în același timp. Dar mă las tot mai cucerită și de bebelușul meu băiat care e un ambițios, un puternic, și un sensibil în același timp. Ei sunt doar MOTIVE în PLUS să lucrez la mine și mai abitir. Acum știu sigur că, dacă vreau să crească sănătoși psihologic și spiritual, am nevoie ca eu, mama, să fiu cât mai sănătoasă psihologic, să fac și ale mele, să am încredere că și alții îi pot iubi, în felul lor (soțul, bunicii, mătușa, educatoarea etc.), și să mă încred în Dumnezeu care îi va ghida către o viață în care să culeagă florile bucuriei și ale împlinirii sufletești.

Am „luptat” cu oboseala, perfecționismul și obsesiile lui, abuzurile și rănile personale, și până acum, pot exclama mulțumită : „M-am descurcat !”

Așa că, până acum, nu am decât motive să le MULȚUMESC copilașilor mei !