Să învățăm să relaționăm pentru copiii noștri !

Este incredibil dar așa e : omul este un UNIVERS ENERGETIC. De credințe, convingeri, gânduri, trăiri, viziuni, vise, dorințe. Tot ce „se întâmplă” este, în mare parte, 90% manifestările tuturor acestora, în exterior. Vedem sau nu vedem, suntem conștienți sau nu suntem conștienți, așa e. Abia când începem să fim conștienți, și asta se întâmplă când vine momentul, ne dăm seama, fir cu fir ,de toate acestea dinăuntrul nostru. Și durează un timp ...mai mult sau mai puțin la fiecare dintre noi.

Cam tot ce am învățat despre ce înseamnă o relație este fals. Tot ce am învățat despre ce este bun și de preferat într-o relație este aiurea, neplăcut, fals. Si asta se vede după reacțiile celor mai mulți oameni din jurul tău….în timp, dar și după modul în care te simți.

Copiii sunt niște receptori extraordinari de energie. Energia e ca o pânză de păianjen. Orice mică gâză se pune pe ea, aceasta tremură, resimte greutatea energetică. Gâzele sunt toate disconforturile noastre, neacceptările, blocajele, furiile …

Ca să se dezvolte cât mai armonios, copilul are nevoie, în primul rând de modelul a doi oameni care știu să discute lucrurile asertiv, să își managerieze conflictele și să își împlinească nevoile personale și relaționale non-violent.

Hai să intrăm în relații mai delicat, mai prudent… pentru copiii noștri !

Să te expui unor situații inconfortabile: asta înseamnă să vrei să crești

În dimineața asta, nu voiam decât să mă relaxez în scaunul de masaj cu o cafea.

Ca de obicei, peste mine, au venit, pe rând copiii, Andrei, apoi Cristina.

Cu o ușoară tristețe (știu că am pretenții cam mari dacă mai aștept ca atunci când sunt cu ei acasă să mai vreau să fac și ceva doar pentru mine), mi-am reglat totuși atitudinea, și i-am primit, știind totuși că mă sforțez să o fac, dar și încurajată în același timp de încântarea de a-l vedea pe micuțul meu că escaladează zona de jos a scaunului de masaj singur, la 9 luni !…. Am rămas cu ei în brațe, ei făcând ceva împreună, iar eu, continuându-mi gândurile.

Am început să îmi răspund tot mai clar la întrebarea de unde frustrările mele în relația de cuplu.

Pentru că în tot timpul ăsta, eu, o femeie puternică totuși (așa mă consider dincolo de definiția dată astăzi acestui termen), așteptam umărul, cuvântul, privirea unui bărbat la fel de puternic. Unui bărbat care să îmi spună uneori ce e potrivit, să îmi înțeleagă unele dorințe, suspinuri, fără să le mai evalueze ca fiind fitze, mofturi, neadecvate, multumeste-te cu cât ai șamd.

Realitatea este că dintre noi 2, eu sunt cea conștientă de partea de comunicare, el este cel ce nu se ocupă atât cât aș vrea eu de relația noastră de cuplu. Și, imaginându-mi prea mult răspunsurile pe care le-aș aștepta, în comparație cu realitatea care diferea atât de mult, rămâneam cu frustrarea.

A. mă iubește. Dar mă iubește domestic. În modul ăla în care un soț tradițional își iubeste soția: aduce bani în casă, mai ia câte un dar la copii si se joacă vreo oră cu el, mai spală vase, ne duce cu mașina pe unde avem nevoie, e activ sexual. Dar eu nu mă simt cuprinsă de o astfel de relație și de viață.Visele mele, căutările mele NU AU LOC într-o astfel de viață. Asta e tot. Am făcut eforturi și am reușit să mă împac, să intru în viața mea, în rolurile mele cât mai bine posibil, din dragostea pe care mi-au insuflat-o și mi-o insuflă zilnic copiii mei...însă...

Cristina e gata să verse cafeaua care stă pe un colț de canapea. O iau repede dar o altă mânuță mică se gață de marginea cănii și e gata să o verse, ba chiar varsă câțiva stropi. Simt furia cum mă cuprinde, mai ales că am tot acceptat să stau cu ambii copii în scaunul relaxării MELE deși nu voiam, și mă ridic să plec. Sunt gata să scot printre dinti… „Ia sa plec eu de aici. Să scăpați de mine!”

UPS! Ușa deja s-a închis dar cuvintele au rămas acolo în sufragerie, cuvinte pe care le auzeam atât de des de la … mama.

Mi-a zis Robert, un terapeut drag mie, că el nu pierde vremea cu oamenii care nu pot primi din ce are el de oferit. A. e posibil totuși să primească ce îi ofer dar nu văd/simt încă ? Și nici el nu simte încă ce primește de la mine ?! Dar nu ar fi frumos să avem discuții când despre ce vreau și am nevoie eu, când despre politică, finanțe și alte chestii care îl interesează pe el ? El e încă la nivelul la care crede că trebuie să primească mai mult, ceva mai pe limbajul lui. Și eu la fel.

Mi-a zis Robert că ies și intru ...în inimă. Îl cred. Simte asta după tonalitate. Îmi dau și eu seama de asta. El e un tip evoluat, își dă seama de lucrurile astea.

Mă bucur că abia de puțin timp observ un lucru pe care îl fac mai bine… scriu și vorbesc cu mai multă claritate, și folosind mai mult latura cognitivă. Înainte, efectiv mă blocam în pisarea aceleiași idei, aceleiași descrieri ale unei stări.

Chestia e că încă mai am răni- de aici și stresul pe care îl simt (mult mai puțin, evident) atunci când mă întâlnesc cu o anumită persoană, și așteptarea de a primi gânduri, cuvinte neplăcute, critici. Cumva AM ÎNVĂȚAT asta. Tot ce știu despre mine este CE AM ÎNVĂȚAT.

Acum că vreau să evoluez, nu cumva, mă încarcă, îmi sunt poveri, relațiile cu oameni care încă își mai dorm somnul manipulărilor, amenințărilor, învinovățirilor, pasivității agresive ?

Odată ce pornești sincer în căutarea propriului sine, începi să înțelegi foarte bine și pe cei care ți-au greșit. Înțelegi că dependențele, supărările, certurile lor nu erau decât manifestări ale propriilor conflicte și tensiuni interioare de care nu erau sau erau foarte puțini conștienti, dintre automatismele și convingerile care nu le mai serveau provenite din familia din care se trăgeau și dorințele lor bune, și că singura ta problemă a fost că te aflai și pe acolo ….

Mă retrăgeam adesea din ce vedeam că se întâmplă, din deformările pe care le vedeam că încep să se întâmple, voiam să înceteze, dar mă transformam, pe nesimțite si fără voia mea, într-un monstruleț. Așa de fundamentale sunt relațiile !

Să te expui, riscând în situații de tot felul care te ajută să crești, să îți hrănești și crești sinele, așa cum zice Robert, asta am de făcut. 

Ioana, o mămică ce lucrează cu ea

Ăsta e un tată deștept !

Trebuie sa va impartasesc asta.
Am in fata mea, de cateva minute bune, un tablou miscator incantator:
Fetita, la vreo 4 ani cu tatal ei: au iesit sa manance impreuna.
Tatal e atat de relaxat, o asculta pana la capat, ii cere parerea, rad impreuna, se uita pe fotografii si povestesc. Fetita e si ea foarte relaxata, ii poveste tatalui lucruri.
Pot prezice ca fetita asta va sti ca femeie sa isi cunoasca feminitatea, alaturi de un astfel de tata, ii va creste increderea in ea si va fi stapana pe ea in fata barbatilor. Am o banuiala ca el habar nu are cat bine ii face fetitei lui.
Bravo tati !!!

Beneficii pe care mi le-a adus viața de familie (Încă un articol despre integrare)

1. Confort material

Mi-am dat seama abia după ce m-am căsătorit, cât de important este acest confort material constant. Cu atât mai mult când ai copii. Confortul material înseamnă, desigur și siguranță. Împlinirea nevoii de siguranță este primordială, înainte de a împlini cu succes și alte nevoi.

Simplul fapt de a ști că poți să ai acces la legume, fructe, la anumite produse, obiecte pe care ți le dorești și le consideri benefice pentru tine și pentru copiii tăi a fost un sentiment important. Sentimentul de siguranță că ai un acoperiș și un pat al tău la care să te întorci de pe orice drumuri ai veni, din nou, nu a fost și nu este deloc puțin lucru.

2. Liniște sufletească

Ah! Liniștea sufletească îmi pare un lux în vremurile astea tulburi. Dar iată că familia mi-a adus această liniște sufletească. Pentru mine a fost important pentru că mi-am petrecut ani buni din viață sub imperiul stresului, anxietății, al fricii.

Mai exact, m-am „folosit” de existența acestui cadru uman, existențial, pentru a mă dezvolta eu. Chiar dacă au fost momente când am fost foarte agitată cu copiii, tristă, aiurită (cum îmi mai zice soțul meu), dezamăgită chiar, liniștea sufletească a venit, totuși, după ce toate acestea mi-au traversat ființa. Iar eu am ieșit mai echilibrată, și mai pricepută în a căuta și a păstra liniștea.

3. Stabilitate afectivă și cognitivă

Ca și copil, nu am fost învățată să lupt pentru mine, pentru puterea mea personală. Nu am fost îndemnată să mă cunosc, și cu atât mai puțin, să mă iubesc. Nimeni nu mi-a zis că am nevoie să strălucesc, sau că cel mai important lucru în viață este să mă simt bine în pielea mea. Nu ne-au învățat la școală cum să luăm decizii în viață, nu am făcut jocuri de rol, nu s-a pus, în general accent pe FORMAREA persoanei. Din acest punct de vedere, lucrurile s-au schimbat foarte puțin astăzi în școli particulare și spre deloc în cele de stat. Nu am avut parte de o formare în acest sens nici în cadrul familiei din care provin.

Din studenție, am tot schimbat case, locuri de muncă, relații. Îmi făcusem destul de mult rău prin asta, căci mă „risipeam”, neștiind cine sunt și ce vreau cu adevărat de la viață. De aceea, familia m-a țintuit într-un loc, față de care m-am revoltat la început, dar pe care am ajuns să îl iubesc astăzi.

Nu învinovățesc pe cineva. Dar adevărul trebuie rostit. Numai așa mă pot salva de confuzii sau auto-învinovățiri nejustificate. În acest context, am crescut, știind foarte puține despre mine, iar multe din cele pe care le știam erau doar păreri ale altora despre mine.

Acum aproape 10 ani am pus bazele dezvoltării personale mai constant. Când am început să îmi iau mai în serios întrebările. Căutările. Când nu îmi mai găseam locul în viață, în existența pământească. Multe din ele și-au găsit răspuns în ani de zile de „văzut și făcut”. Prin locurile de muncă prin care am trecut, relațiile și cărțile pe care le-am citit, m-am căutat mereu... (Și, oare, nu asta facem cu toții, mai mult sau mai puțin ?!)

Prin stabilitate, înțeleg și o obiectivitate și o detașare în ceea ce privește viața. Cred că suferim mult și pentru că suntem prea atașați de lucruri și de oameni. Dar detașarea vine odată cu înțelepciunea, cu trecerea și prin instabilitate. Marile vieți au la baza lor suferință trăită și cele mai valoroase decizii și acțiuni sunt cele care se nasc în urma frustrărilor, durerilor de tot felul.

4. Maturizare. Dezvoltarea vocii interioare.

Dezvoltarea vocii interioare a venit ca o necesitate. Vocea interioară a devenit vocea conștiiinței mele. A devenit prietenul meu cel mai bun. Am început să îl ascult din ce în ce mai des, deși acum 10 ani abia dacă îi acordam vreo atenție. Am devenit tot mai EU, ascultând de această voce. Și, pe cât de folos îmi e acum, pe atât de mult îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit în toată viața mea. O terapeută dragă mi-a și zis să mă întreb și ce cred EU despre o anumită situație, decât să aștept tot timpul să aud părerile altora. Am început să fac asta de puțin timp, de când am început să dau mai multă atenție vocii mele interioare.

Deși neîncrezătoare în acțiunile și deciziile pe care le luam la începutul maternității, am devenit tot mai încrezătoare, pur și simplu încurajându-mă că asta este tot ce pot oferi. Că sunt o mamă suficient de bună. Amintindu-mi că am citit cărți de specialitate, că am cunoscut specialiști și că am făcut un program din a mă interesa de educația copiilor. Acest lucru mi-a adus, în timp, calm și încredere chiar și în momentele de boală ale copiilor.

Este foarte important să îți vorbești. Să îți asculți gândurile, să „cobori” în tine, să îți auzi oftaturile, să îți asculți durerile. Cred că te maturizează foarte mult. Când știi cine ești, ce ai suferit, ce lupte ai dus, nimeni nu poate să te mai facă să îți pierzi concentrarea de la ce contează cu adevărat.

5. Timp cu mine, acceptare, cunoaștere de sine

Mi-am dat seama cât de greșit este să judeci. Că fiecare om de lângă mine, care stă în dreapta mea în metrou, care trece pe lângă mine prin parc, care citește o carte pe bancă, care fuge sau care plânge după un copac ca să nu îl vadă nimeni, duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Nici despre luptele soțului meu nu știu nimic. Și pe el l-am judecat. Sufletul este terenul de luptă al omului, după cum spunea Dostoievski. Acolo se dau războaie mai mari decât cele mondiale, care au avut loc în istorie. Noi, cei din afara câmpului de luptă, nu vedem decât câte un act din Marele Conflict, sau câte o pauză. Și vedem și prin „ochelarii noștri”. De aceea ne înșelăm dacă judecăm. Omul evoluează mereu. Nu există zile proaste sau bune, ci doar zone prin care trece omul, în evoluția lui. Putem doar să evaluăm, poate, la ce nivel de evoluție a ajuns un anumit om, să îl încurajăm, sau să ne inspirăm.

Mi-am dat seama că un om care trăiește autentic cu adevărat și caută iubirea este mai prețios decât 10 inconștienți la un loc. Pentru că acesta este un om cu lumină în el. Și un om care și-a găsit lumina poate lumina și drumurile altora, 2, 3, 100, câți poate și cât îi este dat. Nu asta contează. El va fi interesat doar să lumineze, să se transforme în floare, cu credința că ceilalți vor veni la el, atrași de mirosul și gustul polenului. Dar drumul către lumină trece neapărat prin zone de întuneric, de UMBRE. Și eu am învățat să îmi accept umbrele, adică ceea ce mi se părea iritant la alții.

Toate plimbările prin parc cu copiii, cu fiecare dintre ei, cât timp erau bebeluși mi-au oferit acest timp de ascultare de sine. Prin îngrijirea lor, m-am îngrijit pe mine. Prin iubirea lor, a TREBUIT să învăț să mă iubesc pe mine.

Iubirea de sine a însemnat foarte multe dar în principal:

- renunțarea la asteptări de la alții, și mai ales de la soțul meu li de la copii (work in progress dar sunt pe calea cea bună)

- acceptarea de sine cu tot ce îmi vine să fac, chiar și cu lucrurile neplăcute, pe care înainte aveam tendința să le urăsc, acceptare și a celuilalt așa cum e ... (acum avem parte de mult respect în familia noastră)

- activități care îmi plac și în care mă regăsesc, cât și cu fetița (colorat, pictat, jocuri de rol- super efecte!) și cu soțul

- am învățat să mă arăt mai mult așa cum sunt, a trebuit să m lupt cu rușinea de mine și cu învinovățirea, să mă exprim, și nu să aștept să fiu înțeleasă….lucru care mi-a adus multă suferință în trecut

- am înțeles că iubirea și libertatea adevărată de care au dat dovadă Sfinții despre care am citit mai de mult veneau din această autenticitate pentru care s-au luptat până la moarte, din această locuire a adevărului și din iubirea de sine adevărată, căci fără iubire de sine adevărată nu există iubire a celuilalt

- schimbări bune în cadrul relațiilor cu oamenii, chiar și cu cei pe care nu I-am văzut niciodată de pe FB. I-am lăsat să mă ajute, am primit ajutorul lor, le-am mulțumit, și alții mi-au spus că îi ajut prin ce scriu, asta a însemnat mult pentru mine.

-dacă nu țin eu la mine, la construcția mea interioară, nu va veni nimeni să se ofere să îmi țină propria „casă”.

- să nu mă mai gândesc la ce am, ci să mă preocup de ceea ce am deja, și sî devin recunoscătoare
- o mai mare prezență
- din abstractă, astrală, am devenit mult mai pragmatică și mai ancorată în realitate

Cum am reușit să stau cu fetița mea în magazinul de jucării fără tantrum-uri

Reclamele, poveștile auzite sau citite mi-au dat de gândit că mulți dintre copilași se transformă în mici monstruleți atuncă când se intră într-un magazin de jucării cu ei. Așa că, cei mai mulți părinți evită să mai meargă cu ei într-un astfel de magazin, sau chiar în supermarket. Care ar fi soluția ca un astfel de lucru să nu se mai întâmple și să avem un moment plăcut cu ei când mergem la cumpărături ?

La un moment dat, am citit o carte a marii psihanaliste de origine franceză, Francoise Dolto, nu mai știu cum se numea. Autoarea scria despre cât de important este să validăm dorințele copilului. Explica că nu este nevoie să cumpărăm neapărat lucrurile pe care și le dorește copilul, dar că este important să îi arătăm că înțelegem că și-o dorește.

O să explic un pic și ce se întâmplă din punct de vedere psihologic. Copilul când vede o anumită jucărie sau obiect (care îi place foarte mult), el trăiește o dorință intensă. Rațiunea este cea care îi aduce în prim-planul imaginației obiectul respectiv. El nu dorește așadar acea jucărie, ci acea jucărie îi stârnește o facultate a psihismului lui, și anume dorința. Deci noi, ca părinți trebuie să lucrăm cu dorința lui. 

 

Citit și făcut. De fiecare dată când merg într-un magazin cu jucării, și Cristina este atrasă de vreo păpușă sau trenuleț, îi dau voie să o atingă, să se uite la ea. Eu mă așez la nivelul ei și îi validez dorința, prin întrebări, așa cum spune și psihanalista mea…

-Nu-i așa că e frumoasă ? Este moale, și are ochii mari ? Oau! Și uite ce culoare au papuceii ei !? E minunată, într-adevăr ! Îmi dau seama că ți-ai dori să o ai doar pentru tine !

După un astfel de mini-dialog, (în care ea îmi răspunde afirmativ la ce o întreb eu), urmează să o întreb dacă acum o punem la loc, și o îndemn să căutăm altceva, mai frumos. În 98% din cazuri mă ascultă. Uneori, o pune ea singură la loc. și ne îndreptăm împreună spre altă jucărie.

Astfel, magazinul de jucării se transformă într-o activitate distractivă pentru noi. 

Același comportament, care a devenit, din punctul meu de vedere, o rutină frumoasă prin care îi arăt pur și simplu că o respect ca om, îl am și în supermarket. 

După vreun an jumătate de când fac asta (ea are 2 ani și 9 luni), în supermarket, de fiecare dată, fetița mea ia ceva de pe raft și vine și mă întreabă:

„Asta luăm?” 

Eu îi zic „nu”, și ea pune la loc obiectul, (de regulă e ceva dulce).

Regula în supermarket e că luăm mereu UN SINGUR LUCRU pentru ea. De obicei, ea alege oul kinder. Și dacă mai vrea al doilea lucru, îi amintesc repede regula:

 „Hei! Ai uitat, am luat deja oul!” 

Plecarea încerc să o fac tot plăcuă. Îi spun sincer că am am obosit, după ce „ne-am jucat” cu atâtea jucării, și că aș merge spre casă (sau unde mai avem treabă).

 

Din observațiile mele, mi-am dat seama că micuța e doar interesată de aventură, de a-i valida, de fapt, lumea ei mică în care totul e o aventură. De aia , cred eu, ne este recomandat atât de mult jocul de către specialiști. Pentru că ei vor un partener real în această lume a lor plină de culori, obiecte care mai de care, senzații de tot felul …

Un alt motiv este că ei îți doresc să fie validați ca oameni noi care vin în această lume, să fie respectați, ca orice alt om, să învețe, de fapt,  ce înseamnă să fii om pe acest pământ.

Și ce partener  și ghid mai de încredere, mai empatic și mai ...fain poate avea decât MAMA ? 

„Mămicie” de 3 ani

Știu că un copil nu vine pe lume cu ghid de instrucțiuni. Face parte din inteligența și curiozitatea ta să îi dai de cap părințelii. Consider că, dacă îți păstrezi bunul simț, și cauți echilibrul, vei reuși, inspirat de alții sau de propria intuiție, să îți crești copiii „suficient de bine”, cum spune un psiholog drag, D.W. Winnicott ( în „Convorbiri psihanalitice cu părinții”). Dacă mai ești și o fire curioasă și te pasionează oleacă psihologia, eu zic că nu ai de ce să îți faci griji.

Azi, după aproape 3 ani de „mămicie”, nu cred că există, însă, lucru mai de preț pentru o femeie decât să își pună toată sensibilitatea, cunoștințele și inteligența ei în slujba creșterii copiilor.

Va trebui, însă, să fie tare pentru a face față dezamăgirilor de a nu-și putea pune în aplicare mereu propriile viziuni, poate ideale, de creștere a copiilor. Poate pentru că nu va fi susținută și de familie sau de școală, sau pentru că nu va reuși ea întotdeauna din cauza propriilor limite și neputințe.

În ultimii aproape 3 ani, de când sunt mamă de 2, a trebuit să fac față, într-un timp cât mai scurt, multor situații de viață. M-am confruntat cu mai multe provocări interioare decât în toată viața mea. Gânduri amestecate cu emoții (din toate spectrele de emoții) nu au făcut, însă, decât să mă călească și să devin omul mai matur și mai bun care sunt astăzi.

 

Un cadou important pe care mi l-a adus „mămicia” a fost faptul că am început să mă cunosc mai bine. Iată-mă:

Mama nevrotică

Nevrotismul din mine, care merge mână în mână cu perfecționismul din mine, și-a arătat mai mult colții pe la începutul mămiciei, când săream la fiecare bucătură de mâncare, culoare (acuarele) sau jucărie scăpată pe jos, și pe care știam că, ulterior, tot eu va trebui să o adun, curăț etc. Sau când mi se manifestau nesiguranțele în legătură cu ce urma să fac (de exemplu, atunci când nu știam continuarea unui cântecales că micuții noștri sunt așa de buni psihologi, nu?  Cred că acesta a fost motivul care mi-a dat cele mai multe bătăi de cap: nu știam ce să fac în continuare, cum să reacționez în fața acțiunilor copilului ( se băteau cap în cap sfaturile pe care le citisem despre cum e bine să faci, și ce îmi venea să fac).

Sensibilitatea la plânsul copilului (mai ales în perioada imediat următoare după naștere, și pe fond hormonal), lipsa timpului și a training-ului necesar pentru a-mi gestiona situațiile problematice care apăreau, mi-au provocat destul de mult nevrotismul. 

Omului nevrotic din mine i s-a părut adesea această mămicie foarte grea… Omul nevrotic din mine obosea și se descuraja ușor. ..Da, omul nevrotic din mine care încă nu se iubește îndeajuns pe sine, care nu se acceptă total exact asa cum e, cu tot ce nu îi place la el, cu tot ce înseamnă imperfecțiune în viață, ar fi dat orice pentru  fi din nou singur cu gândurile, lecturile și timpul său liber. Omul nevrotic temător, neadaptat el însuși complet la viața de zi cu zi de pe acest pământ ar fi dat o sumă imensă numai să aibă uneori pe cineva care să îi facă o ciorbă bună de văcuță, un ceai cald sau doar să îmi ia un pic copilul din brațe … 

 

Mama stresată

De când m-am căsătorit, am cunoscut mai multe trepte de stres.

Definiția stresului, așa cum o dau cele mai multe site-uri de psihologie, este ceea ce trăiește o persoană atunci când se confruntă cu diverse situații iar cerințele sunt percepute ca foarte importante sau grele.

Aceste situații au fost destul de multe și diverse în ultimii 3 ani.

În primul rând, odată cu rolul de mamă, au venit mai multe roluri la pachet.

Toate lucrurile începute și neterminate ...
Toate lucrurile făcute uneori contra-timp ...
Toate durerile de spate cu copiii în brațe ...
Toată mâncarea preparată și apoi refuzată și aruncată ...
Toate solicitările copiilor sau lipsa lor de somn când eu voiam să mă odihnesc
Toate dorințele legate de educație încălcate pentru că nu aveam cum să mă descurc și cu gospodăria, și cele necesare îngrijirii lor...
Tot haosul care se instala uneori, ca zgomot și ca dezordine...
Nu mi-au adus decât stres.
Partea bună este că m-au provocat să ies din zona mea de confort.
  Iată rolurile care au venit la pachet cu cel de mamă:

- menajeră

- îngrijitor și supraveghetor ( spațiul de joacă) copii

- servitoare

- bucătar

- chelner

Cel mai greu îmi e când primesc mai multe solicitări în același timp ( de la cei doi copii, unul plânge, unul vrea pâine cu unt, soțul mă strigă din sufragerie și mie îmi vine să mă duc la toaletă- știți scenariul, nu ?) Și știți ce se întâmplă cu calculatorul când îi dai mai multe comenzi deodată, nu ? Îți dă erori sau se blochează.
 Atunci e momentul când trebuie să intervină mama iubitoare din mine... Să îmi dea o cafea sau o ciocolată, să mă așeze un pic pe un scaun, să respir și să mă gândesc că cel mai important e că exist, că respir, că am două mâini, am două picioare … și că lumea nu va crăpa dacă eu nu împlinesc acele sarcini, și nici copiii mei nu vor deveni niște antisociali sau violatori în serie, din cauza neglijenței mele.

Mamă jucăușă

Cu timpul, am învățat să inventez ...mult. Versuri, cântecele, continuări inventate ad-hoc la cântece, la care știam doar primele strofe.

Jocuri de rol- o mulțime. Pornind de la orice: desenele animate cu Mickey-Mouse, cântecele sau poezii pentru copii. Jocuri de rol cu mami și tati, bebe și Cristina. Inclusiv mami- Cristina, ea fiind mami, uneori. Mi se pare super să facem de pe acum acest exercițiu de a ne pune în pielea altor oameni, prin mimică și gestică, atât cât se poate la doar 2 ani și câteva luni.

Mă autocaracterizez ca o mamă poate un pic atipică prin activitățile de „tătic”: fac pe calul, mă sui cu fetita pe vaca de plastic luată de la Ferma Animalelor, ne învărtim și ne alergăm prin casă.

Ne plimbăm prin parc și o dau pe la leagăne sau ne dăm împreună în tobogane. Ne facem selfie-uri, cu buze tuguiate sau cu limba scoasă. Râdem mult. Ne gâdilim. Și cu toții stim efectele terapiei prin râs …

Cu cel mic (de 10 luni), încerc, așa cum am făcut și cu cea mai mare, să nu treacă zi fără să mă hârjonesc un pic cu el sau să jucăm Cucu-Bau.

Mama- educator 

Am făcut multe activități educative cu ei în această perioadă, 0-3 ani (am și lucrat o perioadă cu copii).

M-am inspirat din cărțile Montessori, din site-urile altor mmici, dar și din materialele pe care le-am găsi pe piață, pe care le-am îmbinat cât de creativ am putut.

Am pictat, am colorat, am cântat citim povești, am văzut diafilme pe pereți, și am lucrat mult cu jetoanele din pachetul de cărți Montessori.

Am convingerea că au ajutat-o foarte mult pe fetița mea :

- să facă asocieri și vocabularul

- să își dezvolte imaginația

- să empatizeze

- să înțeleagă la un anumit nivel niște concepte și numele unor obiecte

- să dialogheze și să înțeleagă mecanismul dialogului

- să fie atentă la detalii

Mamă iubitoare

În primul rând, m-am văzut nevoită, aproape, să lucrez mai mult să mă iubesc pe mine.

Să îmi găsesc mereu resurse în mine. Să găsesc timp pentru mine pentru a-mi reface puterile și a scrie, și a mă plimba și a citi sau conversa pentru a-mi „încărca” bateriile, așa cum face orice mamă care se respectă. Să mă duc la seminariile și cursurile Facultății de Psihologie pe care o urmez, și să stau liniștită în bancă să ascult profesori, ca o adevărată studentă.

Am învățat, mai ales, să nu mă mai critic cu atâta asprime și să nu mă mai simt vinovată din orice.

Pentru a fi un bun ascultător, deci și un bun printe, educator sau psiholog, este nevoie să înveți să îți ții mintea goală, și să faci abstracție, cumva de tine. Mi-am dat seama cât de greu îmi este să fac asta. Să nu privesc prin ochi critici sau cu judecată propria persoană sau alte mămici sau pur și simplu pe propriul soț. 
 

Mama iubitoare a trebuit să învețe lecția detașării de propria persoană. Acceptarea diferențelor dintre oameni, și renunțarea la control. Nu am învățat încă. E o lecție în curs de învățare.
Îmbrățisările, dialogurile, prezența mea cu ei este mai pură, mai autentică, mai iubitoare.

Mamă copleșită. Mamă perfecționistă

Mama copleșită să fie mereu bună, mereu înțelegătoare, care are tendința de a spune mereu „da”mi-a adus și multe neplăceri:

- am cumpărat compulsiv unele jocuri și activități care nu erau pentru vârsta ei, drept pentru care, le-a stricat (fără să vrea bineînțeles)

-am găsit multe lucruri frumoase pe care le-am cumpărat risipite pe jos, care s-au pierdut, în timp sau au rămas ne-explorate (așa cum ar fi trebuit)

-i-am dat dulciuri, mai mult decât aș fi vrut

 

Un lucru bun pe care l-a a dus „mama copleșită” a fost că am învățat să spun „nu”. Asta am mai învățat-o și de la soțul meu. Și să rămân pe poziție atunci când spun un lucru. Nu să mă râzgândesc sau să cedez deciziei luate văzând o figură mai necăjită a fetiței mele. Am înțeles că „nu-ul” spus copiilor, neîmplinirea tuturor dorințelor, momentele de plictis, de „nu știu ce să facem” nu sunt momente în care eu dau greș sau eșuez ca mama, ci în care pur și simplu sunt și eu om. Și copilul meu pe mine trebuie să mă cunoască așa cum sunt eu, natural. Și că asta îl învață multe:

- să învețe că există niște limite în viață, ale oamenilor dar și ale propriei libertăți

- că nu există cineva care le va împlini mereu dorințele

- că va trebui să găsească soluții în interior la propriile solicitări și proiecte

Astfel, dialogurile cu ei, prezența mea cu ei nu e una epuizată psihic. M-am străduit să fie cât mai adevărate, să mă ofer chiar și atunci când doare, cu supărarea sau dezamăgirea mea, chiar cu schemele mele din copilărie care poate tocmai s-au activat și pun povară mare în clipa aia, cu furiile mele, dar și cu ...momentele în care ne îmbrățisăm, ne cerem iertare, și, deci, ne refacem și împrospătăm legătura.

Puterea interioara a copilului

        Este important sa ma intorc in trecut, nu ca sa gasesc vinovati sau sa ma asez in pozitia de victima, ci ca sa inteleg. Ca sa gasesc explicatii la unele tipare de gandire care au rezistat pana acum.

         De exemplu, momentul sau momentele cand eu am renuntat la puterea mea interioara, oferind-o celuilalt. Celalalt a devenit, astfel, instanta care hotaraste ce fac, care eticheteaza faptele sau gandurile pe care le am. L-am lasat candva sa faca asta, acum traiesc asta.

     Luarea puterii inapoi este un proces de o durata mai mica sau mare, in functie de binecunoscutii factori, vointa si determinare.

        Odata cu acesasta renuntare la puterea interioara, insa, am rupt si legatura cu celalalt.  

    Ok iti dau puterea mea tie, dar s-a rupt totul intre noi. Nu te voi putea iubi niciodata si nici eu nu ma voi lasa vreaodata iubi(a) de catre tine. Asta NU! par sa fi spus.

         Copilul este extrem de sensibil la dorintele si vointa celor din jur. Daca va interactiona cu el cineva inconstient de puterea lui personala, slabit emotional si spiritual, lipsit de intelepciune,acesta practic, ii cere copilului, de cele mai multe ori, la nivel inconstient,propria putere.
 

          Daca, insa,  micutul interactioneaza permanent cu un adult care se simte bine in pielea lui, care este fericit pentru ca e constient de propria frumusete si valoare, atunci, nici nu se va mai simti amenintatvreodata ca cineva ar vrea sa ii fure … puterea, bucuria, viata. Si se va dezvolta si el ca un adult care nu isi va da puterea pentru nimic in lume, constient de importanta ei. Va fi puternic fara sa fie agresiv sau cu aer de superioritate. Va avea o putere intrinseca care vine din constiinta si introiectarea raspunsului la intrebarea `cine esti?` Va fi bun sau curajos sau amabil din alegere, si nu din constrangere sau fatarnicie.

         Asa ca,eu zic sa lasam copilul sa isi mai faca micile lui crize de incapatanare, sa isi mai faca un pic voia lui (atat timp cat aceasta nu face RAU intr-un fel sau altul altei persoane sau chiar luisi, se intelege), poate ca toate astea poate ca sunt micile lui lupte in a-si gasi si conserva puterea interioara.