Tu cât știi despre potențialul de dezvoltare al copilului tău ?

Copilul are un potențial de dezvoltare ce are nevoie să fie valorificat de către cei care îl cresc. Dacă îl ții în brațe când îi este frică de exemplu, poate face odiferență, și poate fi vorba de una mare în modul de dezvoltare a stimei și a încrederii în sine. Cumva, fiecare ființă umană are într-o „cutiuță” și așteptările sale înnăscute legate de modul în care are nevoie să fie iubit. Dar acestea, așa ne-a fost dat să fie, trebuie înțelese de părinte și împlinite tot cu ajutorul lui ! El, copilul, le intuiește, însă nu știe, cel puțin până în preadolescență, când începe stadiul operațiilor concrete, să le articuleze. Atunci, o mamă inteligentă, cu bun simț al observației și cu empatie față de copil își poate da seama care sunt acestea, și îi poate comunica și tatălui sau celorlalți membri ai familiei.

În cazul meu. Cristina se potolește din orice își dorește și plâns dacă îi vorbești cu calm (dar neprefăcut- simte detașarea din vorbă, dacă nu este, nu funcționează), și dacă o mângâi. Pentru ea, funcționează cuvintele și mângâierile. Cumva, este și influența mea asupra ei, căci și eu am ca limbaj principal de iubire cuvintele, declarațiile. Este destul de întreprinzătoare, deloc timidă, și adoră să fie în centrul atenției, și să dea comenzi. Pentru ea, deci, este important să fii un pic smerit și să o lași să își dezvolte latura asta ce cred că e binevenită într-o personalitate, dacă este bine gândită și contextualizată.
Pe de altă parte, este destul de reticentă în a mânca de când am început diversificarea. Crina Coliban explică asta prin eticheta pe care le-o atribuie acestui tip de mâncăcioși: „late bloomer”. Și astăzi, din ciorbă elimină riguros multe din legume, păstrând doar cărnița și zeama curată !!

Andrei este mult mai entuziast în ceea ce privește mâncarea, și parcă mai easy-going, mai rezilient. Slăbiciunea lui este (deși este foarte mic și e un pic cam devreme să fac  caracterizări definitive) furia. Când ceva I-o declanșează, ( de obicei interdicțiile), se întinde pe jos, dă din picioare, sau se lasă pe spate, în semn de renunțare la orice … Cristina nu plângea și nici nu se supăra așa. Plânge cu ochii la cineva să o ia în brațe, să o mângâie, niciodată deznădăjduit, ci mai degrabă se descifra ceva senzație de nedreptate acolo. Andrei plânge deznădăjduit dar asumat. Adică plânsul lui e mai în el, așa, și nu ca să fie văzut.
Cam astea ar fi observațiile mele de mamă legate de aceste aspecte. A devenit clar pentru mine 100% că fiecare copil se naște cu o zestre unică, cu o moștenire unică atât emoțională, cât și mentală, imperfectă, ca și a noastră a părinților. Și ce putem face este să acceptăm asta, și să mai îndreptăm pe ici pe colo, atât cât putem face în această viață.

Mai jos, vă las o mică parte din corespondența mea cu o prietenă dragă și unul din ghizii mei umani în acest travaliu frumos al mămiciei dar și în construcția traseului meu de psiholog, doamna Ana Muntean:

Bună ziua,

As vrea sa formulez o intrebare pe care tu sigur o vei intelege pe deplin.
E legata de dezvoltarea copilului.
Daca dezvoltarea psihologica a copilului are treptele ei (varsta de  cateva luni cu caracteristicile ei, de 2 ani cu dificultatile lui,de 3 cu isteriile lui samd), atunci, unde si cum se mai vede specificitatea genelor si mediului acelui copil,in comparatie cu ale altor copii ? Mai pe scurt, daca la 3 ani, cam toti copiii tind sa fie isterici, sa faca tantrumuri, cum se mai deosebeste un copil crescut cu atasament securizant de unul cu atasament insecurizant ?
Sper ca ai inteles exact curiozitatea mea.
Multumesc.

Dragă Ioana,

Recunoastem specificul copilului (mostenit si invatat) din modul in care se manifesta. In vreme ce este normal ca un copil de trei ani sa fie negativist, incapatanat, etc., altfel se manifesta un copil care mosteneste un temperament flegmatic si altfel un sangvin; in ceea ce priveste atasamentul ( combinatie de biologie si invatare) care se manifesta doar in situatii de stress, modul si forta manifestarilor depind de tipul de atasament; un copil ce se simte securizat nu va face niciodata crize de tantrum cu urlete, aruncat pe jos, lovit, etc.  ci va plange si va cauta proximitatea figurii de atasament; un atasament ambivalent, da, va face crize; etc.
Sper ca m-am facut inteleasa. Fiecare copil e diferit atat prin gene cat si prin influentele mediului; pana si gemenii monozigoti difera; lucrurile sunt si mai complicate cand ne gandim ca crescuti in acelasi mediu, doi copii vor diferi totusi foarte tare (aici intervine o alta regula, la care trebuie meditat: in aparent acelasi mediu, fiecare isi construieste propriul mediu). Asadar specificul nivelurilor de dezvoltare este o medie descrisa de stiinta dar fiecare individ se distanteaza de ea in functie de fenotip (realizarea genotipului prin experientele de viata traite de individ).
Nu stiu cat de clar am raspuns...
Cu bine,
ana muntean

Beneficii pe care mi le-a adus viața de familie (Încă un articol despre integrare)

1. Confort material

Mi-am dat seama abia după ce m-am căsătorit, cât de important este acest confort material constant. Cu atât mai mult când ai copii. Confortul material înseamnă, desigur și siguranță. Împlinirea nevoii de siguranță este primordială, înainte de a împlini cu succes și alte nevoi.

Simplul fapt de a ști că poți să ai acces la legume, fructe, la anumite produse, obiecte pe care ți le dorești și le consideri benefice pentru tine și pentru copiii tăi a fost un sentiment important. Sentimentul de siguranță că ai un acoperiș și un pat al tău la care să te întorci de pe orice drumuri ai veni, din nou, nu a fost și nu este deloc puțin lucru.

2. Liniște sufletească

Ah! Liniștea sufletească îmi pare un lux în vremurile astea tulburi. Dar iată că familia mi-a adus această liniște sufletească. Pentru mine a fost important pentru că mi-am petrecut ani buni din viață sub imperiul stresului, anxietății, al fricii.

Mai exact, m-am „folosit” de existența acestui cadru uman, existențial, pentru a mă dezvolta eu. Chiar dacă au fost momente când am fost foarte agitată cu copiii, tristă, aiurită (cum îmi mai zice soțul meu), dezamăgită chiar, liniștea sufletească a venit, totuși, după ce toate acestea mi-au traversat ființa. Iar eu am ieșit mai echilibrată, și mai pricepută în a căuta și a păstra liniștea.

3. Stabilitate afectivă și cognitivă

Ca și copil, nu am fost învățată să lupt pentru mine, pentru puterea mea personală. Nu am fost îndemnată să mă cunosc, și cu atât mai puțin, să mă iubesc. Nimeni nu mi-a zis că am nevoie să strălucesc, sau că cel mai important lucru în viață este să mă simt bine în pielea mea. Nu ne-au învățat la școală cum să luăm decizii în viață, nu am făcut jocuri de rol, nu s-a pus, în general accent pe FORMAREA persoanei. Din acest punct de vedere, lucrurile s-au schimbat foarte puțin astăzi în școli particulare și spre deloc în cele de stat. Nu am avut parte de o formare în acest sens nici în cadrul familiei din care provin.

Din studenție, am tot schimbat case, locuri de muncă, relații. Îmi făcusem destul de mult rău prin asta, căci mă „risipeam”, neștiind cine sunt și ce vreau cu adevărat de la viață. De aceea, familia m-a țintuit într-un loc, față de care m-am revoltat la început, dar pe care am ajuns să îl iubesc astăzi.

Nu învinovățesc pe cineva. Dar adevărul trebuie rostit. Numai așa mă pot salva de confuzii sau auto-învinovățiri nejustificate. În acest context, am crescut, știind foarte puține despre mine, iar multe din cele pe care le știam erau doar păreri ale altora despre mine.

Acum aproape 10 ani am pus bazele dezvoltării personale mai constant. Când am început să îmi iau mai în serios întrebările. Căutările. Când nu îmi mai găseam locul în viață, în existența pământească. Multe din ele și-au găsit răspuns în ani de zile de „văzut și făcut”. Prin locurile de muncă prin care am trecut, relațiile și cărțile pe care le-am citit, m-am căutat mereu... (Și, oare, nu asta facem cu toții, mai mult sau mai puțin ?!)

Prin stabilitate, înțeleg și o obiectivitate și o detașare în ceea ce privește viața. Cred că suferim mult și pentru că suntem prea atașați de lucruri și de oameni. Dar detașarea vine odată cu înțelepciunea, cu trecerea și prin instabilitate. Marile vieți au la baza lor suferință trăită și cele mai valoroase decizii și acțiuni sunt cele care se nasc în urma frustrărilor, durerilor de tot felul.

4. Maturizare. Dezvoltarea vocii interioare.

Dezvoltarea vocii interioare a venit ca o necesitate. Vocea interioară a devenit vocea conștiiinței mele. A devenit prietenul meu cel mai bun. Am început să îl ascult din ce în ce mai des, deși acum 10 ani abia dacă îi acordam vreo atenție. Am devenit tot mai EU, ascultând de această voce. Și, pe cât de folos îmi e acum, pe atât de mult îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit în toată viața mea. O terapeută dragă mi-a și zis să mă întreb și ce cred EU despre o anumită situație, decât să aștept tot timpul să aud părerile altora. Am început să fac asta de puțin timp, de când am început să dau mai multă atenție vocii mele interioare.

Deși neîncrezătoare în acțiunile și deciziile pe care le luam la începutul maternității, am devenit tot mai încrezătoare, pur și simplu încurajându-mă că asta este tot ce pot oferi. Că sunt o mamă suficient de bună. Amintindu-mi că am citit cărți de specialitate, că am cunoscut specialiști și că am făcut un program din a mă interesa de educația copiilor. Acest lucru mi-a adus, în timp, calm și încredere chiar și în momentele de boală ale copiilor.

Este foarte important să îți vorbești. Să îți asculți gândurile, să „cobori” în tine, să îți auzi oftaturile, să îți asculți durerile. Cred că te maturizează foarte mult. Când știi cine ești, ce ai suferit, ce lupte ai dus, nimeni nu poate să te mai facă să îți pierzi concentrarea de la ce contează cu adevărat.

5. Timp cu mine, acceptare, cunoaștere de sine

Mi-am dat seama cât de greșit este să judeci. Că fiecare om de lângă mine, care stă în dreapta mea în metrou, care trece pe lângă mine prin parc, care citește o carte pe bancă, care fuge sau care plânge după un copac ca să nu îl vadă nimeni, duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Nici despre luptele soțului meu nu știu nimic. Și pe el l-am judecat. Sufletul este terenul de luptă al omului, după cum spunea Dostoievski. Acolo se dau războaie mai mari decât cele mondiale, care au avut loc în istorie. Noi, cei din afara câmpului de luptă, nu vedem decât câte un act din Marele Conflict, sau câte o pauză. Și vedem și prin „ochelarii noștri”. De aceea ne înșelăm dacă judecăm. Omul evoluează mereu. Nu există zile proaste sau bune, ci doar zone prin care trece omul, în evoluția lui. Putem doar să evaluăm, poate, la ce nivel de evoluție a ajuns un anumit om, să îl încurajăm, sau să ne inspirăm.

Mi-am dat seama că un om care trăiește autentic cu adevărat și caută iubirea este mai prețios decât 10 inconștienți la un loc. Pentru că acesta este un om cu lumină în el. Și un om care și-a găsit lumina poate lumina și drumurile altora, 2, 3, 100, câți poate și cât îi este dat. Nu asta contează. El va fi interesat doar să lumineze, să se transforme în floare, cu credința că ceilalți vor veni la el, atrași de mirosul și gustul polenului. Dar drumul către lumină trece neapărat prin zone de întuneric, de UMBRE. Și eu am învățat să îmi accept umbrele, adică ceea ce mi se părea iritant la alții.

Toate plimbările prin parc cu copiii, cu fiecare dintre ei, cât timp erau bebeluși mi-au oferit acest timp de ascultare de sine. Prin îngrijirea lor, m-am îngrijit pe mine. Prin iubirea lor, a TREBUIT să învăț să mă iubesc pe mine.

Iubirea de sine a însemnat foarte multe dar în principal:

- renunțarea la asteptări de la alții, și mai ales de la soțul meu li de la copii (work in progress dar sunt pe calea cea bună)

- acceptarea de sine cu tot ce îmi vine să fac, chiar și cu lucrurile neplăcute, pe care înainte aveam tendința să le urăsc, acceptare și a celuilalt așa cum e ... (acum avem parte de mult respect în familia noastră)

- activități care îmi plac și în care mă regăsesc, cât și cu fetița (colorat, pictat, jocuri de rol- super efecte!) și cu soțul

- am învățat să mă arăt mai mult așa cum sunt, a trebuit să m lupt cu rușinea de mine și cu învinovățirea, să mă exprim, și nu să aștept să fiu înțeleasă….lucru care mi-a adus multă suferință în trecut

- am înțeles că iubirea și libertatea adevărată de care au dat dovadă Sfinții despre care am citit mai de mult veneau din această autenticitate pentru care s-au luptat până la moarte, din această locuire a adevărului și din iubirea de sine adevărată, căci fără iubire de sine adevărată nu există iubire a celuilalt

- schimbări bune în cadrul relațiilor cu oamenii, chiar și cu cei pe care nu I-am văzut niciodată de pe FB. I-am lăsat să mă ajute, am primit ajutorul lor, le-am mulțumit, și alții mi-au spus că îi ajut prin ce scriu, asta a însemnat mult pentru mine.

-dacă nu țin eu la mine, la construcția mea interioară, nu va veni nimeni să se ofere să îmi țină propria „casă”.

- să nu mă mai gândesc la ce am, ci să mă preocup de ceea ce am deja, și sî devin recunoscătoare
- o mai mare prezență
- din abstractă, astrală, am devenit mult mai pragmatică și mai ancorată în realitate