În dimineața
asta, nu voiam decât să mă relaxez în scaunul de masaj cu o
cafea.
Ca de obicei, peste mine, au venit, pe rând copiii, Andrei, apoi Cristina.
Cu o
ușoară tristețe (știu că am pretenții cam mari dacă mai aștept ca atunci când sunt cu ei acasă să mai vreau să fac și ceva doar pentru mine), mi-am reglat totuși atitudinea, și i-am primit,
știind totuși că mă sforțez să o fac, dar și încurajată în
același timp de încântarea de a-l vedea pe micuțul meu că
escaladează zona de jos a scaunului de masaj singur, la 9 luni !…. Am rămas cu ei în brațe, ei făcând ceva împreună, iar eu, continuându-mi gândurile.
Am
început să îmi răspund tot mai clar la întrebarea de unde
frustrările mele în relația de cuplu.
Pentru
că în tot timpul ăsta, eu, o femeie puternică totuși (așa mă
consider dincolo de definiția dată astăzi acestui termen),
așteptam umărul, cuvântul, privirea unui bărbat la fel de
puternic. Unui bărbat care să îmi spună uneori ce e potrivit, să
îmi înțeleagă unele dorințe, suspinuri, fără să le mai
evalueze ca fiind fitze, mofturi, neadecvate, multumeste-te cu cât
ai șamd.
Realitatea
este că dintre noi 2, eu sunt cea conștientă de partea de comunicare, el este cel ce nu se
ocupă atât cât aș vrea eu de relația noastră de cuplu. Și,
imaginându-mi prea mult răspunsurile pe care le-aș aștepta, în comparație cu realitatea care diferea atât de mult,
rămâneam cu frustrarea.
A.
mă iubește. Dar mă iubește domestic. În modul ăla în care un
soț tradițional își iubeste soția: aduce bani în casă, mai ia
câte un dar la copii si se joacă vreo oră cu el, mai spală vase,
ne duce cu mașina pe unde avem nevoie, e activ sexual. Dar eu nu mă
simt cuprinsă de o astfel de relație și de viață.Visele mele,
căutările mele NU AU LOC într-o astfel de viață. Asta e tot. Am
făcut eforturi și am reușit să mă împac, să intru în viața
mea, în rolurile mele cât mai bine posibil, din dragostea pe care
mi-au insuflat-o și mi-o insuflă zilnic copiii mei...însă...
Cristina
e gata să verse cafeaua care stă pe un colț de canapea. O iau
repede dar o altă mânuță mică se gață de marginea cănii și e
gata să o verse, ba chiar varsă câțiva stropi. Simt furia cum mă
cuprinde, mai ales că am tot acceptat să stau cu ambii copii în
scaunul relaxării MELE deși nu voiam, și mă ridic să plec. Sunt gata să
scot printre dinti… „Ia sa plec eu de aici. Să scăpați de
mine!”
UPS! Ușa
deja s-a închis dar cuvintele au rămas acolo în sufragerie,
cuvinte pe care le auzeam atât de des de la … mama.
Mi-a zis
Robert, un terapeut drag mie, că el nu pierde vremea cu oamenii care nu pot primi din ce
are el de oferit. A. e posibil totuși să primească ce îi ofer
dar nu văd/simt încă ? Și nici el nu simte încă ce primește de
la mine ?! Dar nu ar fi frumos să avem discuții când despre ce vreau și am nevoie eu, când despre politică, finanțe și alte chestii care îl interesează pe el ? El e încă la nivelul la care crede că trebuie să primească mai mult, ceva mai pe limbajul lui. Și eu la fel.
Mi-a zis
Robert că ies și intru ...în inimă. Îl cred. Simte asta după
tonalitate. Îmi dau și eu seama de asta. El e un tip evoluat, își
dă seama de lucrurile astea.
Mă
bucur că abia de puțin timp observ un lucru pe care îl fac mai
bine… scriu și vorbesc cu mai multă claritate, și folosind mai
mult latura cognitivă. Înainte, efectiv mă blocam în pisarea
aceleiași idei, aceleiași descrieri ale unei stări.
Chestia
e că încă mai am răni- de aici și stresul pe care îl simt (mult
mai puțin, evident) atunci când mă întâlnesc cu o anumită
persoană, și așteptarea de a primi gânduri, cuvinte neplăcute,
critici. Cumva AM ÎNVĂȚAT asta. Tot ce știu despre mine este CE
AM ÎNVĂȚAT.
Acum că
vreau să evoluez, nu cumva, mă încarcă, îmi sunt poveri,
relațiile cu oameni care încă își mai dorm somnul manipulărilor,
amenințărilor, învinovățirilor, pasivității agresive ?
Odată
ce pornești sincer în căutarea propriului sine, începi să
înțelegi foarte bine și pe cei care ți-au greșit. Înțelegi că
dependențele, supărările, certurile lor nu erau decât manifestări
ale propriilor conflicte și tensiuni interioare de care nu erau sau
erau foarte puțini conștienti, dintre automatismele și
convingerile care nu le mai serveau provenite din familia din care se
trăgeau și dorințele lor bune, și că singura ta problemă a fost
că te aflai și pe acolo ….
Mă
retrăgeam adesea din ce vedeam că se întâmplă, din deformările
pe care le vedeam că încep să se întâmple, voiam să înceteze,
dar mă transformam, pe nesimțite si fără voia mea, într-un
monstruleț. Așa de fundamentale sunt relațiile !
Să te
expui, riscând în situații de tot felul care te ajută să crești,
să îți hrănești și crești sinele, așa cum zice Robert, asta
am de făcut.
Ioana, o mămică ce lucrează cu ea
No comments:
Post a Comment