Beneficii pe care mi le-a adus viața de familie (Încă un articol despre integrare)

1. Confort material

Mi-am dat seama abia după ce m-am căsătorit, cât de important este acest confort material constant. Cu atât mai mult când ai copii. Confortul material înseamnă, desigur și siguranță. Împlinirea nevoii de siguranță este primordială, înainte de a împlini cu succes și alte nevoi.

Simplul fapt de a ști că poți să ai acces la legume, fructe, la anumite produse, obiecte pe care ți le dorești și le consideri benefice pentru tine și pentru copiii tăi a fost un sentiment important. Sentimentul de siguranță că ai un acoperiș și un pat al tău la care să te întorci de pe orice drumuri ai veni, din nou, nu a fost și nu este deloc puțin lucru.

2. Liniște sufletească

Ah! Liniștea sufletească îmi pare un lux în vremurile astea tulburi. Dar iată că familia mi-a adus această liniște sufletească. Pentru mine a fost important pentru că mi-am petrecut ani buni din viață sub imperiul stresului, anxietății, al fricii.

Mai exact, m-am „folosit” de existența acestui cadru uman, existențial, pentru a mă dezvolta eu. Chiar dacă au fost momente când am fost foarte agitată cu copiii, tristă, aiurită (cum îmi mai zice soțul meu), dezamăgită chiar, liniștea sufletească a venit, totuși, după ce toate acestea mi-au traversat ființa. Iar eu am ieșit mai echilibrată, și mai pricepută în a căuta și a păstra liniștea.

3. Stabilitate afectivă și cognitivă

Ca și copil, nu am fost învățată să lupt pentru mine, pentru puterea mea personală. Nu am fost îndemnată să mă cunosc, și cu atât mai puțin, să mă iubesc. Nimeni nu mi-a zis că am nevoie să strălucesc, sau că cel mai important lucru în viață este să mă simt bine în pielea mea. Nu ne-au învățat la școală cum să luăm decizii în viață, nu am făcut jocuri de rol, nu s-a pus, în general accent pe FORMAREA persoanei. Din acest punct de vedere, lucrurile s-au schimbat foarte puțin astăzi în școli particulare și spre deloc în cele de stat. Nu am avut parte de o formare în acest sens nici în cadrul familiei din care provin.

Din studenție, am tot schimbat case, locuri de muncă, relații. Îmi făcusem destul de mult rău prin asta, căci mă „risipeam”, neștiind cine sunt și ce vreau cu adevărat de la viață. De aceea, familia m-a țintuit într-un loc, față de care m-am revoltat la început, dar pe care am ajuns să îl iubesc astăzi.

Nu învinovățesc pe cineva. Dar adevărul trebuie rostit. Numai așa mă pot salva de confuzii sau auto-învinovățiri nejustificate. În acest context, am crescut, știind foarte puține despre mine, iar multe din cele pe care le știam erau doar păreri ale altora despre mine.

Acum aproape 10 ani am pus bazele dezvoltării personale mai constant. Când am început să îmi iau mai în serios întrebările. Căutările. Când nu îmi mai găseam locul în viață, în existența pământească. Multe din ele și-au găsit răspuns în ani de zile de „văzut și făcut”. Prin locurile de muncă prin care am trecut, relațiile și cărțile pe care le-am citit, m-am căutat mereu... (Și, oare, nu asta facem cu toții, mai mult sau mai puțin ?!)

Prin stabilitate, înțeleg și o obiectivitate și o detașare în ceea ce privește viața. Cred că suferim mult și pentru că suntem prea atașați de lucruri și de oameni. Dar detașarea vine odată cu înțelepciunea, cu trecerea și prin instabilitate. Marile vieți au la baza lor suferință trăită și cele mai valoroase decizii și acțiuni sunt cele care se nasc în urma frustrărilor, durerilor de tot felul.

4. Maturizare. Dezvoltarea vocii interioare.

Dezvoltarea vocii interioare a venit ca o necesitate. Vocea interioară a devenit vocea conștiiinței mele. A devenit prietenul meu cel mai bun. Am început să îl ascult din ce în ce mai des, deși acum 10 ani abia dacă îi acordam vreo atenție. Am devenit tot mai EU, ascultând de această voce. Și, pe cât de folos îmi e acum, pe atât de mult îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit în toată viața mea. O terapeută dragă mi-a și zis să mă întreb și ce cred EU despre o anumită situație, decât să aștept tot timpul să aud părerile altora. Am început să fac asta de puțin timp, de când am început să dau mai multă atenție vocii mele interioare.

Deși neîncrezătoare în acțiunile și deciziile pe care le luam la începutul maternității, am devenit tot mai încrezătoare, pur și simplu încurajându-mă că asta este tot ce pot oferi. Că sunt o mamă suficient de bună. Amintindu-mi că am citit cărți de specialitate, că am cunoscut specialiști și că am făcut un program din a mă interesa de educația copiilor. Acest lucru mi-a adus, în timp, calm și încredere chiar și în momentele de boală ale copiilor.

Este foarte important să îți vorbești. Să îți asculți gândurile, să „cobori” în tine, să îți auzi oftaturile, să îți asculți durerile. Cred că te maturizează foarte mult. Când știi cine ești, ce ai suferit, ce lupte ai dus, nimeni nu poate să te mai facă să îți pierzi concentrarea de la ce contează cu adevărat.

5. Timp cu mine, acceptare, cunoaștere de sine

Mi-am dat seama cât de greșit este să judeci. Că fiecare om de lângă mine, care stă în dreapta mea în metrou, care trece pe lângă mine prin parc, care citește o carte pe bancă, care fuge sau care plânge după un copac ca să nu îl vadă nimeni, duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Nici despre luptele soțului meu nu știu nimic. Și pe el l-am judecat. Sufletul este terenul de luptă al omului, după cum spunea Dostoievski. Acolo se dau războaie mai mari decât cele mondiale, care au avut loc în istorie. Noi, cei din afara câmpului de luptă, nu vedem decât câte un act din Marele Conflict, sau câte o pauză. Și vedem și prin „ochelarii noștri”. De aceea ne înșelăm dacă judecăm. Omul evoluează mereu. Nu există zile proaste sau bune, ci doar zone prin care trece omul, în evoluția lui. Putem doar să evaluăm, poate, la ce nivel de evoluție a ajuns un anumit om, să îl încurajăm, sau să ne inspirăm.

Mi-am dat seama că un om care trăiește autentic cu adevărat și caută iubirea este mai prețios decât 10 inconștienți la un loc. Pentru că acesta este un om cu lumină în el. Și un om care și-a găsit lumina poate lumina și drumurile altora, 2, 3, 100, câți poate și cât îi este dat. Nu asta contează. El va fi interesat doar să lumineze, să se transforme în floare, cu credința că ceilalți vor veni la el, atrași de mirosul și gustul polenului. Dar drumul către lumină trece neapărat prin zone de întuneric, de UMBRE. Și eu am învățat să îmi accept umbrele, adică ceea ce mi se părea iritant la alții.

Toate plimbările prin parc cu copiii, cu fiecare dintre ei, cât timp erau bebeluși mi-au oferit acest timp de ascultare de sine. Prin îngrijirea lor, m-am îngrijit pe mine. Prin iubirea lor, a TREBUIT să învăț să mă iubesc pe mine.

Iubirea de sine a însemnat foarte multe dar în principal:

- renunțarea la asteptări de la alții, și mai ales de la soțul meu li de la copii (work in progress dar sunt pe calea cea bună)

- acceptarea de sine cu tot ce îmi vine să fac, chiar și cu lucrurile neplăcute, pe care înainte aveam tendința să le urăsc, acceptare și a celuilalt așa cum e ... (acum avem parte de mult respect în familia noastră)

- activități care îmi plac și în care mă regăsesc, cât și cu fetița (colorat, pictat, jocuri de rol- super efecte!) și cu soțul

- am învățat să mă arăt mai mult așa cum sunt, a trebuit să m lupt cu rușinea de mine și cu învinovățirea, să mă exprim, și nu să aștept să fiu înțeleasă….lucru care mi-a adus multă suferință în trecut

- am înțeles că iubirea și libertatea adevărată de care au dat dovadă Sfinții despre care am citit mai de mult veneau din această autenticitate pentru care s-au luptat până la moarte, din această locuire a adevărului și din iubirea de sine adevărată, căci fără iubire de sine adevărată nu există iubire a celuilalt

- schimbări bune în cadrul relațiilor cu oamenii, chiar și cu cei pe care nu I-am văzut niciodată de pe FB. I-am lăsat să mă ajute, am primit ajutorul lor, le-am mulțumit, și alții mi-au spus că îi ajut prin ce scriu, asta a însemnat mult pentru mine.

-dacă nu țin eu la mine, la construcția mea interioară, nu va veni nimeni să se ofere să îmi țină propria „casă”.

- să nu mă mai gândesc la ce am, ci să mă preocup de ceea ce am deja, și sî devin recunoscătoare
- o mai mare prezență
- din abstractă, astrală, am devenit mult mai pragmatică și mai ancorată în realitate

Cum am reușit să stau cu fetița mea în magazinul de jucării fără tantrum-uri

Reclamele, poveștile auzite sau citite mi-au dat de gândit că mulți dintre copilași se transformă în mici monstruleți atuncă când se intră într-un magazin de jucării cu ei. Așa că, cei mai mulți părinți evită să mai meargă cu ei într-un astfel de magazin, sau chiar în supermarket. Care ar fi soluția ca un astfel de lucru să nu se mai întâmple și să avem un moment plăcut cu ei când mergem la cumpărături ?

La un moment dat, am citit o carte a marii psihanaliste de origine franceză, Francoise Dolto, nu mai știu cum se numea. Autoarea scria despre cât de important este să validăm dorințele copilului. Explica că nu este nevoie să cumpărăm neapărat lucrurile pe care și le dorește copilul, dar că este important să îi arătăm că înțelegem că și-o dorește.

O să explic un pic și ce se întâmplă din punct de vedere psihologic. Copilul când vede o anumită jucărie sau obiect (care îi place foarte mult), el trăiește o dorință intensă. Rațiunea este cea care îi aduce în prim-planul imaginației obiectul respectiv. El nu dorește așadar acea jucărie, ci acea jucărie îi stârnește o facultate a psihismului lui, și anume dorința. Deci noi, ca părinți trebuie să lucrăm cu dorința lui. 

 

Citit și făcut. De fiecare dată când merg într-un magazin cu jucării, și Cristina este atrasă de vreo păpușă sau trenuleț, îi dau voie să o atingă, să se uite la ea. Eu mă așez la nivelul ei și îi validez dorința, prin întrebări, așa cum spune și psihanalista mea…

-Nu-i așa că e frumoasă ? Este moale, și are ochii mari ? Oau! Și uite ce culoare au papuceii ei !? E minunată, într-adevăr ! Îmi dau seama că ți-ai dori să o ai doar pentru tine !

După un astfel de mini-dialog, (în care ea îmi răspunde afirmativ la ce o întreb eu), urmează să o întreb dacă acum o punem la loc, și o îndemn să căutăm altceva, mai frumos. În 98% din cazuri mă ascultă. Uneori, o pune ea singură la loc. și ne îndreptăm împreună spre altă jucărie.

Astfel, magazinul de jucării se transformă într-o activitate distractivă pentru noi. 

Același comportament, care a devenit, din punctul meu de vedere, o rutină frumoasă prin care îi arăt pur și simplu că o respect ca om, îl am și în supermarket. 

După vreun an jumătate de când fac asta (ea are 2 ani și 9 luni), în supermarket, de fiecare dată, fetița mea ia ceva de pe raft și vine și mă întreabă:

„Asta luăm?” 

Eu îi zic „nu”, și ea pune la loc obiectul, (de regulă e ceva dulce).

Regula în supermarket e că luăm mereu UN SINGUR LUCRU pentru ea. De obicei, ea alege oul kinder. Și dacă mai vrea al doilea lucru, îi amintesc repede regula:

 „Hei! Ai uitat, am luat deja oul!” 

Plecarea încerc să o fac tot plăcuă. Îi spun sincer că am am obosit, după ce „ne-am jucat” cu atâtea jucării, și că aș merge spre casă (sau unde mai avem treabă).

 

Din observațiile mele, mi-am dat seama că micuța e doar interesată de aventură, de a-i valida, de fapt, lumea ei mică în care totul e o aventură. De aia , cred eu, ne este recomandat atât de mult jocul de către specialiști. Pentru că ei vor un partener real în această lume a lor plină de culori, obiecte care mai de care, senzații de tot felul …

Un alt motiv este că ei îți doresc să fie validați ca oameni noi care vin în această lume, să fie respectați, ca orice alt om, să învețe, de fapt,  ce înseamnă să fii om pe acest pământ.

Și ce partener  și ghid mai de încredere, mai empatic și mai ...fain poate avea decât MAMA ? 

„Mămicie” de 3 ani

Știu că un copil nu vine pe lume cu ghid de instrucțiuni. Face parte din inteligența și curiozitatea ta să îi dai de cap părințelii. Consider că, dacă îți păstrezi bunul simț, și cauți echilibrul, vei reuși, inspirat de alții sau de propria intuiție, să îți crești copiii „suficient de bine”, cum spune un psiholog drag, D.W. Winnicott ( în „Convorbiri psihanalitice cu părinții”). Dacă mai ești și o fire curioasă și te pasionează oleacă psihologia, eu zic că nu ai de ce să îți faci griji.

Azi, după aproape 3 ani de „mămicie”, nu cred că există, însă, lucru mai de preț pentru o femeie decât să își pună toată sensibilitatea, cunoștințele și inteligența ei în slujba creșterii copiilor.

Va trebui, însă, să fie tare pentru a face față dezamăgirilor de a nu-și putea pune în aplicare mereu propriile viziuni, poate ideale, de creștere a copiilor. Poate pentru că nu va fi susținută și de familie sau de școală, sau pentru că nu va reuși ea întotdeauna din cauza propriilor limite și neputințe.

În ultimii aproape 3 ani, de când sunt mamă de 2, a trebuit să fac față, într-un timp cât mai scurt, multor situații de viață. M-am confruntat cu mai multe provocări interioare decât în toată viața mea. Gânduri amestecate cu emoții (din toate spectrele de emoții) nu au făcut, însă, decât să mă călească și să devin omul mai matur și mai bun care sunt astăzi.

 

Un cadou important pe care mi l-a adus „mămicia” a fost faptul că am început să mă cunosc mai bine. Iată-mă:

Mama nevrotică

Nevrotismul din mine, care merge mână în mână cu perfecționismul din mine, și-a arătat mai mult colții pe la începutul mămiciei, când săream la fiecare bucătură de mâncare, culoare (acuarele) sau jucărie scăpată pe jos, și pe care știam că, ulterior, tot eu va trebui să o adun, curăț etc. Sau când mi se manifestau nesiguranțele în legătură cu ce urma să fac (de exemplu, atunci când nu știam continuarea unui cântecales că micuții noștri sunt așa de buni psihologi, nu?  Cred că acesta a fost motivul care mi-a dat cele mai multe bătăi de cap: nu știam ce să fac în continuare, cum să reacționez în fața acțiunilor copilului ( se băteau cap în cap sfaturile pe care le citisem despre cum e bine să faci, și ce îmi venea să fac).

Sensibilitatea la plânsul copilului (mai ales în perioada imediat următoare după naștere, și pe fond hormonal), lipsa timpului și a training-ului necesar pentru a-mi gestiona situațiile problematice care apăreau, mi-au provocat destul de mult nevrotismul. 

Omului nevrotic din mine i s-a părut adesea această mămicie foarte grea… Omul nevrotic din mine obosea și se descuraja ușor. ..Da, omul nevrotic din mine care încă nu se iubește îndeajuns pe sine, care nu se acceptă total exact asa cum e, cu tot ce nu îi place la el, cu tot ce înseamnă imperfecțiune în viață, ar fi dat orice pentru  fi din nou singur cu gândurile, lecturile și timpul său liber. Omul nevrotic temător, neadaptat el însuși complet la viața de zi cu zi de pe acest pământ ar fi dat o sumă imensă numai să aibă uneori pe cineva care să îi facă o ciorbă bună de văcuță, un ceai cald sau doar să îmi ia un pic copilul din brațe … 

 

Mama stresată

De când m-am căsătorit, am cunoscut mai multe trepte de stres.

Definiția stresului, așa cum o dau cele mai multe site-uri de psihologie, este ceea ce trăiește o persoană atunci când se confruntă cu diverse situații iar cerințele sunt percepute ca foarte importante sau grele.

Aceste situații au fost destul de multe și diverse în ultimii 3 ani.

În primul rând, odată cu rolul de mamă, au venit mai multe roluri la pachet.

Toate lucrurile începute și neterminate ...
Toate lucrurile făcute uneori contra-timp ...
Toate durerile de spate cu copiii în brațe ...
Toată mâncarea preparată și apoi refuzată și aruncată ...
Toate solicitările copiilor sau lipsa lor de somn când eu voiam să mă odihnesc
Toate dorințele legate de educație încălcate pentru că nu aveam cum să mă descurc și cu gospodăria, și cele necesare îngrijirii lor...
Tot haosul care se instala uneori, ca zgomot și ca dezordine...
Nu mi-au adus decât stres.
Partea bună este că m-au provocat să ies din zona mea de confort.
  Iată rolurile care au venit la pachet cu cel de mamă:

- menajeră

- îngrijitor și supraveghetor ( spațiul de joacă) copii

- servitoare

- bucătar

- chelner

Cel mai greu îmi e când primesc mai multe solicitări în același timp ( de la cei doi copii, unul plânge, unul vrea pâine cu unt, soțul mă strigă din sufragerie și mie îmi vine să mă duc la toaletă- știți scenariul, nu ?) Și știți ce se întâmplă cu calculatorul când îi dai mai multe comenzi deodată, nu ? Îți dă erori sau se blochează.
 Atunci e momentul când trebuie să intervină mama iubitoare din mine... Să îmi dea o cafea sau o ciocolată, să mă așeze un pic pe un scaun, să respir și să mă gândesc că cel mai important e că exist, că respir, că am două mâini, am două picioare … și că lumea nu va crăpa dacă eu nu împlinesc acele sarcini, și nici copiii mei nu vor deveni niște antisociali sau violatori în serie, din cauza neglijenței mele.

Mamă jucăușă

Cu timpul, am învățat să inventez ...mult. Versuri, cântecele, continuări inventate ad-hoc la cântece, la care știam doar primele strofe.

Jocuri de rol- o mulțime. Pornind de la orice: desenele animate cu Mickey-Mouse, cântecele sau poezii pentru copii. Jocuri de rol cu mami și tati, bebe și Cristina. Inclusiv mami- Cristina, ea fiind mami, uneori. Mi se pare super să facem de pe acum acest exercițiu de a ne pune în pielea altor oameni, prin mimică și gestică, atât cât se poate la doar 2 ani și câteva luni.

Mă autocaracterizez ca o mamă poate un pic atipică prin activitățile de „tătic”: fac pe calul, mă sui cu fetita pe vaca de plastic luată de la Ferma Animalelor, ne învărtim și ne alergăm prin casă.

Ne plimbăm prin parc și o dau pe la leagăne sau ne dăm împreună în tobogane. Ne facem selfie-uri, cu buze tuguiate sau cu limba scoasă. Râdem mult. Ne gâdilim. Și cu toții stim efectele terapiei prin râs …

Cu cel mic (de 10 luni), încerc, așa cum am făcut și cu cea mai mare, să nu treacă zi fără să mă hârjonesc un pic cu el sau să jucăm Cucu-Bau.

Mama- educator 

Am făcut multe activități educative cu ei în această perioadă, 0-3 ani (am și lucrat o perioadă cu copii).

M-am inspirat din cărțile Montessori, din site-urile altor mmici, dar și din materialele pe care le-am găsi pe piață, pe care le-am îmbinat cât de creativ am putut.

Am pictat, am colorat, am cântat citim povești, am văzut diafilme pe pereți, și am lucrat mult cu jetoanele din pachetul de cărți Montessori.

Am convingerea că au ajutat-o foarte mult pe fetița mea :

- să facă asocieri și vocabularul

- să își dezvolte imaginația

- să empatizeze

- să înțeleagă la un anumit nivel niște concepte și numele unor obiecte

- să dialogheze și să înțeleagă mecanismul dialogului

- să fie atentă la detalii

Mamă iubitoare

În primul rând, m-am văzut nevoită, aproape, să lucrez mai mult să mă iubesc pe mine.

Să îmi găsesc mereu resurse în mine. Să găsesc timp pentru mine pentru a-mi reface puterile și a scrie, și a mă plimba și a citi sau conversa pentru a-mi „încărca” bateriile, așa cum face orice mamă care se respectă. Să mă duc la seminariile și cursurile Facultății de Psihologie pe care o urmez, și să stau liniștită în bancă să ascult profesori, ca o adevărată studentă.

Am învățat, mai ales, să nu mă mai critic cu atâta asprime și să nu mă mai simt vinovată din orice.

Pentru a fi un bun ascultător, deci și un bun printe, educator sau psiholog, este nevoie să înveți să îți ții mintea goală, și să faci abstracție, cumva de tine. Mi-am dat seama cât de greu îmi este să fac asta. Să nu privesc prin ochi critici sau cu judecată propria persoană sau alte mămici sau pur și simplu pe propriul soț. 
 

Mama iubitoare a trebuit să învețe lecția detașării de propria persoană. Acceptarea diferențelor dintre oameni, și renunțarea la control. Nu am învățat încă. E o lecție în curs de învățare.
Îmbrățisările, dialogurile, prezența mea cu ei este mai pură, mai autentică, mai iubitoare.

Mamă copleșită. Mamă perfecționistă

Mama copleșită să fie mereu bună, mereu înțelegătoare, care are tendința de a spune mereu „da”mi-a adus și multe neplăceri:

- am cumpărat compulsiv unele jocuri și activități care nu erau pentru vârsta ei, drept pentru care, le-a stricat (fără să vrea bineînțeles)

-am găsit multe lucruri frumoase pe care le-am cumpărat risipite pe jos, care s-au pierdut, în timp sau au rămas ne-explorate (așa cum ar fi trebuit)

-i-am dat dulciuri, mai mult decât aș fi vrut

 

Un lucru bun pe care l-a a dus „mama copleșită” a fost că am învățat să spun „nu”. Asta am mai învățat-o și de la soțul meu. Și să rămân pe poziție atunci când spun un lucru. Nu să mă râzgândesc sau să cedez deciziei luate văzând o figură mai necăjită a fetiței mele. Am înțeles că „nu-ul” spus copiilor, neîmplinirea tuturor dorințelor, momentele de plictis, de „nu știu ce să facem” nu sunt momente în care eu dau greș sau eșuez ca mama, ci în care pur și simplu sunt și eu om. Și copilul meu pe mine trebuie să mă cunoască așa cum sunt eu, natural. Și că asta îl învață multe:

- să învețe că există niște limite în viață, ale oamenilor dar și ale propriei libertăți

- că nu există cineva care le va împlini mereu dorințele

- că va trebui să găsească soluții în interior la propriile solicitări și proiecte

Astfel, dialogurile cu ei, prezența mea cu ei nu e una epuizată psihic. M-am străduit să fie cât mai adevărate, să mă ofer chiar și atunci când doare, cu supărarea sau dezamăgirea mea, chiar cu schemele mele din copilărie care poate tocmai s-au activat și pun povară mare în clipa aia, cu furiile mele, dar și cu ...momentele în care ne îmbrățisăm, ne cerem iertare, și, deci, ne refacem și împrospătăm legătura.

Puterea interioara a copilului

        Este important sa ma intorc in trecut, nu ca sa gasesc vinovati sau sa ma asez in pozitia de victima, ci ca sa inteleg. Ca sa gasesc explicatii la unele tipare de gandire care au rezistat pana acum.

         De exemplu, momentul sau momentele cand eu am renuntat la puterea mea interioara, oferind-o celuilalt. Celalalt a devenit, astfel, instanta care hotaraste ce fac, care eticheteaza faptele sau gandurile pe care le am. L-am lasat candva sa faca asta, acum traiesc asta.

     Luarea puterii inapoi este un proces de o durata mai mica sau mare, in functie de binecunoscutii factori, vointa si determinare.

        Odata cu acesasta renuntare la puterea interioara, insa, am rupt si legatura cu celalalt.  

    Ok iti dau puterea mea tie, dar s-a rupt totul intre noi. Nu te voi putea iubi niciodata si nici eu nu ma voi lasa vreaodata iubi(a) de catre tine. Asta NU! par sa fi spus.

         Copilul este extrem de sensibil la dorintele si vointa celor din jur. Daca va interactiona cu el cineva inconstient de puterea lui personala, slabit emotional si spiritual, lipsit de intelepciune,acesta practic, ii cere copilului, de cele mai multe ori, la nivel inconstient,propria putere.
 

          Daca, insa,  micutul interactioneaza permanent cu un adult care se simte bine in pielea lui, care este fericit pentru ca e constient de propria frumusete si valoare, atunci, nici nu se va mai simti amenintatvreodata ca cineva ar vrea sa ii fure … puterea, bucuria, viata. Si se va dezvolta si el ca un adult care nu isi va da puterea pentru nimic in lume, constient de importanta ei. Va fi puternic fara sa fie agresiv sau cu aer de superioritate. Va avea o putere intrinseca care vine din constiinta si introiectarea raspunsului la intrebarea `cine esti?` Va fi bun sau curajos sau amabil din alegere, si nu din constrangere sau fatarnicie.

         Asa ca,eu zic sa lasam copilul sa isi mai faca micile lui crize de incapatanare, sa isi mai faca un pic voia lui (atat timp cat aceasta nu face RAU intr-un fel sau altul altei persoane sau chiar luisi, se intelege), poate ca toate astea poate ca sunt micile lui lupte in a-si gasi si conserva puterea interioara.

Copilul se întreabă: Cine sunt ?

Trebuința sau nevoia cea mai importantă, cea mai puțin discutată dar și poate cea mai puțin conștientizată a copilului, și mai târziu, a adultului, este aceea de a ști răspunsul cât mai exact la întrebarea „cine sunt?”

Primii care au datoria dar și onoarea de a-i ajuta pe copii să își răspundă la această întrebare sunt părinții. Apoi educatorii, apoi profesorii auxiliari, prietenii și abia apoi ceilalți din jur.

Cum îi putem ajuta pe copiii noștri să își răspundă la întrebarea „cine sunt?”

Validându-i. Adică întărind micile lor descoperiri sau înțelesuri despre viață. Validându-le întrebările. Întrebările sunt foarte importante. Psihologii spun că o întrebare pusă bine face cât jumătate din răspuns. Validați-le întrebările și descoperirile.

Încurajându-i. „Bravo”. „Cred că ai spus un lucru sențial/important/adevărat etc.”„Ce bine că m-ai întrebat asta” sunt doar câteva din reacțiile pe care le poți avea atunci când copilul vine și îți zice ceva, orice.

Fiind proactivi. De multe ori în viață ne dăm seama că nu avem unele cunoștințe elementare legate de cum să ne comportăm în anumite situații de viață. Și ne întrebăm ”de ce nu ne-a spus nimeni lucrul x sau y? ” De aceea... spune-le. Profită de orice plimbare sau situație pe care o trăiți pentru a extrapola și a-i oferi lecții de viață. De la particular la general. De la practic la teoretic.

Ascultându-i. Asculta-i. Asculta-i. Asculta-i. Asculta-i. Ascultarea e mare dar pentru copii. Ascultarea si atenția la ce fac și ce spun e o foarte importantă metodă de a-l ajuta să afle cine este. În momentul în care el este ascultat, conștiința lui, aflată în formare, procesează imaginea de sine. Cuvintele sale pot avea ecou sau nu în tine, și, în funcție de asta, își conturează o reprezentare a cine este .

Dându-le atenție. Da, întrerupe chestii pe care ai început să le faci pentru a-i răspunde la întrebări sau pentru a te juca cu el. Dacă ai ști că de reacția ta ține viața copilului tău, nu-i așa că te-ai duce imediat la el ? Atenția este la fel de vitală pentru viața lui emoțională și spirituală ca șigrija de viața lui biologică.

Viața nu este, așa cum se crede uneori, o suma de reguli care trebuie respectate și care îți va aduce succesul pe mai multe planuri. Nu. Și cei care au o autentică experiență de viață pot confirma. Un anumit succes în viață și o stare de bine de lungă durată țin mai degrabă de capacitatea de a explora oportunități, de interesul viu pentru oameni, de delicatețe față de oameni și de îndrumare cu dragoste pe cei care sunt la început sau nițel rătăciți. Și pentru asta, ai nevoie să știi cine ești.
Ajută-ți copilul să afle cel mai important lucru despre el care îi va asigura o viață bună, de calitate !

Cel mai frumos cadou pe care vreau să îl ofer copiilor mei

Încă mă străduiesc să stau în prezent... Să fim serioși și sinceri: este foarte greu. În cea mai mare parte a timpului, și mai ales atunci când mă întâlnesc cu alți oameni decât cu soțul meu, mă las în voia gândurilor, fiind pe pilot automat... E mult mai comod așa, decât să fac mereu exercițiul de a sta concentrată pe prezent, care necesită o oarecare încordare și tensiune.

 Și totuși, merită. Este un mod de a fi inovator, „3D”, căci așa, se concentrează cel mai bine întreaga personalitate. Am sentimentul că am pus un punct important pe i, exprimând ceva ce voiam să scot la iveală de mai de mult. Există moduri și moduri de a trăi de-a lungul vieții, de-a lungul zilelor. Uneori trăiesc „învechit”, dezordonat... Acest mod de a fi, în prezent, însă, e cel mai demn de ființa umană și nu îl poate practica decât o personalitate stabilă !Așadar, cei care încep cu asta procesul de vindecare-dezvoltare, nu vor reuși (sau vor reuși pe termene foarte scurte) pentru că mai întâi, au nevoie să își stabilizeze puțin structurile psihice.

A trăi în prezent înseamnă a te trezi și a trăi, apoi, de-a lungul întregii zile, bucuros ca și cum ceva minunat, extraordinar s-ar întâmpla în fiecare ceas. Să te trezești ca și cum ar fi o sărbătoare ( dar o sărbătoare de-adevăratelea, Crăciunul sau Paștele sau ziua de naștere a cuiva drag, sau ziua nunții), să ai acel entuziasm rezervat dar suficient să-ți susțină energetic toate acțiunile. A trăi în prezent tocmai de aceea înseamnă și a trăi cu Dumnezeu, adică a trăi în interiorul acestei combinații minunate între rațiune și simțământ, sau chiar între rațiune, simțământ și duh. Acolo, în starea de prezență se află, concentrată, întreaga capacitate a omului de a CREA. Se află cele mai frumoase combinații de manifestări vii ale propriei personalități. Practic, se esențializează sufletul, suflul vieții. Acolo, în acea stare de prezență, se poate vedea frumusețea interioară. Acolo, apare și se dezvoltă răbdarea, dragostea, relaționarea sănătoasă. Acolo, nu este loc de prejudecăți și ură, și nici de gânduri distructive. Astfel, nu mai este nevoie de scenarii și tot felul de pregătiri (nu vorbim de pregătirile unor prezentări sau lecții în cazul unui profesor, deși, și acolo acestea pot lipsi, pe un prag mai înalt de evoluție), ci doar de efortul constant de a trăi fiecare zi și ceas ca pe o sărbătoare și a fi mulțumiți cu simplul fapt că trăim acea zi, conștienți că acea zi este unică.... Și cred că în asta constă, de fapt și cheia fericirii, a învăța să mulțumim, să fim recunoscători pentru lucrurile pe care, din păcate, le luăm de prea multe ori, gratuit, ca ceva ce ni se cuvine ... Oare nu am învățat aceste lucruri în familia în care ne-am născut ? Oare, nu din familiile noastre am învățat să fim falși, să ne ascundem, să muncim la a ne crea complicate și distructive mecanisme de apărare ...? Să facem lucruri pentru că așa TREBUIE, pentru că așa se cere în societate? Nu ni s-a oferit dreptul la onestitate și nu ne-a încurajat nimeni să fim autentici, să căutăm să ne cunoaștem. Pentru asta ar trebui să urăsc pe cei alături de care am crescut, pentru că nu mi-au dat darul cel mai de preț pe care mi-l puteau da... Nu aș vrea să mai dezvolt această idee, pentru că ar trebui să scriu pagini întregi, și deja am făcut-o, prin jurnale și alte scrieri ...

Acest dar cel mai de preț pe care eu vreau să îl fac copiilor mei, și care știu că va potența enorm cu sens viața mea, este acela de a fi eu însămi prezentă, de a fi eu însămi autentică. Nu e cel mai minunat dar pe care orice mamă l-ar putea face copilului său ?Acum știu sigur că doar așa, va învăța și ea, treptat, să fie la fel. Iar în starea de prezență stă cheia fericirii. Așadar, mai clar, darul va fi acesta: îl voi învăța copilul să învețe să fie fericit.

Nu am nevoie de Parenting. Rolul de mama vine la pachet cu Intuitie.

NOTA BENE:  A se citi cu ochii inimii, altfel nu vei înțelege nimic din articol

Mi-a luat câțiva ani să pot integra și asuma noile mele de roluri: pe acela de soție și pe acela de mamă.

Nici nu știu dacă am reușit să îmi asum complet pe cel de soție, mai am scăpări.

Dar știu că am avut momente multe în care m-am cufundat cu totul în rolul de mamă, ca într-o baie relaxanta cu spumă multă. Da, mă cufundam în toată abundența și minunatele provocări pe care le presupune acest rol.

Toate câte întâmplat - atât de multe - între mine și fiica mea- nu au făcut decât să creeze și să se dezvolte relația dintre mine și ea.

Ne-am jucat în fel și chip: ne-am fugărit, când eu pe ea când ea pe mine, ne-am jucat cu degețelele în aer, am dansat, ne-am mângâiat pe obraz, am cântat cântecele inventate de noi, sau inventate deja de alții, de-a luna și de-a steluța care coboară din cer să stea de vorbă cu ea ( să îi dea pupu` și apoi să plece înapoi la prietenele ei) teatru cu păpuși, am construit căsuțe, și muulte multe altele care au încăput în 2 anișori și jumătate de viață ai Cristinei. 90% din activitățile făcute împreună le-am inventat pe moment, spontan, fără să le fi citit undeva expres.

Cred că, dacă o mamă e atentă la inima ei, la ce simte, poate cunoaște sentimentul unic de plăcere când își privește copilul la diferite vârste, pe măsură ce un corp face loc altuia, mai mare, mai maturizat... O mamă conștientă nu va uita niciodată fracțiunile de nostalgie care îi umplu inima când privește trupușorul copilului la o lună, la 5, la 9, apoi la 1 an, la 2, la 3 ... și îi trece fulgerător prin minte momentul când l-a ținut pentru prima oară în brațe. „ Când ai crescut copillul meu drag...? Ce ai făcut cu bebelușul meu ...? ” parcă îl întreabă. Nu vreau să pic în sentimentalisme în acest articol, dar mie creșterea unui copil, chiar dacă e în firea lucrurilor, mi se pare cu adevărat impresionant, existențial impresionant.

În momentele când „luam pauză” de la interacțiunile cu ei (căci de 7 luni, sunt 2), mai puneam mâna pe vreo carte de-asta de părințeală sau pe vreun articol scris de vreo bloggeriță mamă. Pe moment, mă captivau ( eu nu zic să NU citești nimic despre educația copiilor!), însă cu trecerea vremii, mi-am dat seama că eu ȘTIU să fiu mamă, și fără să citesc nimic. Știu și POT să fac asta natural. Pentru că … îi iubesc din toată inima mea. Pentru că eu mă simt binecuvântată până în adâncul inimii că am devenit mamă. Și mai ales pentru că am învățat să îmi ascult intuiția. Și care a funcționat în mai toate cazurile, de la cele legate de bolile lor până la nevoile lor de creștere. Pentru că, în ciuda trezirilor nocturne pentru alăptare, a durerilor de spate după ce îi car în spate sau în brațe sau a celor de picior după toate împiedicările de jucării, după toată starea de neputință pe care am simțit-o când unul din copii era bolnav, sau a ego-ului care mi-a fost călcat în picioare prin toate refuzurile Cristinei, după toate acestea, realizez că totuși aceste două ființe m-au făcut mama lor. Sau sunt Mamă, datorită lor. 

Mi se pare că este atât de tainică această legătură dintre mine și ei, încât  parcăei m-au ales pe mine, și eu pe ei. Și acum mă opresc un pic. Simt nevoia să stau un pic în acest adevăr, în această emoție a adevărului … meu. Pentru dacă e așa, atunci cu adevărat e onorabil ce trăiesc eu. Mă onorează să le fiu mamă, să îi cresc și să îi învăț ce știu eu mai bine. Știu că, în ciuda unor incoveniente de ordin psihologic, eu mi-am lărgit practic inima. Am învățat să răspund mai multor solicitări în același timp (sau mă rog, la o diferență de secunde:) cu dragoste. Am devenit mai selectivă și mai matură.

 

E adevărat că nu simt mereu așa ( o stare permanent de bine și fericire e iluzorie!), mi-a venit și să înjur, m-am supărat pe micuții ei, am avut multe stări de panică și de grijă când se mai loveau sau când era să o calce mașina pe C., dar știu și că sunt stări NORMALE, pe care am nevoie să le asum. Și poate vor trece de tot într-o zi. Știu că nu mă reprezintă, ca mamă, și știu că vor dispărea sau se vor diminua treptat, pe măsură ce eu hrănesc mama iubitoare care crește în fiecare zi tot mai mult.

Cred că, dacă înțelegi că acești copii ai tăi nu vin întâmplător în viața ta și că și-au ales cea mai bună și mai potrivită mamă să îi ajute să crească și să ajungă niște adulți echilibrați, atunci te vei preschimba pur și simplu. Îți vei ajuta atitudinile față de boală, față de neputințele oamenilor, slăbiciuni, vei ajunge chiar să te uiți la fiecare adult ca la cineva care a fost și el cândva un copil, și că a avut și el o mamă. Pe limba oricui: „vei deveni un om mai bun”. Ceea ce înseamnă că acordarea de responsabilități în viață este perceput de o ființă umană sănătoasă ca pe o onoare, ca pe un privilegiu sau cel puțin ca pe o provocare, care îl va motiva și va face tot ce îi stă în putință să le ducă la capăt cu succes.

În final, vreau să vă pun un gând la inimă: uita-te la schimbările pe care le produc în tine anumite decizii și situații din viața ta, ca să devii mai înțelept. Uite ce poți învăța din apropierea de copilul tău, uite-te ce te poate învăța el pe tine. Poate să taci mai mult, sau poate să îți folosești talentul de a cânta pe care ai uitat că îl ai, sau poate doar să îți asculți vocea interioară, copilașul dinăuntrul tău care voia de atâta vreme să îți spună ceva ...