Antiparenting sau cum să fii părinte natural

Dacă ar conștientiza un om ( o femeie) de câte este nevoie pentru a fi o mamă (bună), poate că nicio femeie nu ar mai îndrăzni să facă copii.

Specialiștii vorbesc de 3 factori mari care influențează personalitatea, de-a lungul formării ei: temperamentul, care este înnăscut, genele (sau predispozițiile genetice) și mediul. Eu pe acesta din urmă vreau să îl evidențiez în cele ce urmează. La ce se referă mediul înconjurător ? Se referă la toată „fauna” și „flora” care populează spațiul unde crește un copil. Este adevărat că el nu e o ființă „tabula rasa”, așa cum unii psihologi au susținut, însă are și acel ceva unic al lui, acea fire, numit de unii „temperament” care este doar al lui. Însă, motorul manifestărilor temperamentale este în mare parte copiat de la părinți. Temperamentul reprezintă, să zicem așa, șuvoiul de apă (cristalină sau mai tulbure, arteziană, sau tip izvor etc.) dar contextul în care curge, dacă vreți, este schițat în familie, apoi în mediile în care copilul ajunge. El este foarte predispus, în primii să anișori să copieze pur și simplu, instinctiv, și fără a-și folosi rațiunea sau voința, modalități, manifestări comportamentale, mici sau mai mari. De la un anumit ton în folosirea unui cuvânt, o expresie folosită des în familie (sau de către unul din părinți), o trecere cu mâna prin păr într-un anumit context situațional, până la manifestarea unei anumite atitudini existențiale.

De aceea, orice copil are nevoie să fie crescut de către un părinte întreg. Adică de un părinte în care trăiesc în armonie și ordine puterile sale sufletești, voința, rațiunea și partea emoțională, sentimentală. Poate că, dincolo de explicațiile psihologice, asta este și esența tuturor traumelor sufletești, mai mici sau mai mari ale unui copil devenit adultȘ lipsa unor părinți întregi.

Eu cred că părinții primesc o mare șansă atunci când li se nasc unui sau mai mulți copii pentru a lucra la ei, măcar atunci. Un părinte inteligent cu adevărat, se folosește practic de această situație din viața lui, aceea de a avea copii, și lucrează cu sine la propria sa dezvoltare.

Pentru mine a fost foarte important să înțeleg aceste lucruri, și practic, astăzi am un stil de viață așa cum mi-am dorit de fapt dintotdeauna. În care cresc zilnic în înțelegere și în conștientizare, în care mă maturizez pur și simplu, sunt prezentă pentru copiii mei, și devin, practic, un părinte (în mod) natural. Poate că, dincolo, de orice rețetă de parenting care circulă pe internet, cel mai important lucru pe care îl poate face un părinte este să învețe să își descopere acea puritate, acel sine autentic care, scăldat în bun-simț, compasiune, adevăr și credință, luminează mai puternic și mai cu folos personalitatea unui pui de om, aflat la început de drum.

Mărturisirea unei mame

Bună ! Eu sunt Ioana și sunt o proaspătă mămică. Am o fetiță care s-a născut pe 1 aprilie 2015 și un băiețel care s-a născut pe 14 februarie 2017.

Aceasta este mărturisirea mea de părinte, legat de ce înseamnă să fii mamă pentru mine.

În primul rând, cred că este nevoie să ai măcar idee cine ești și cam ce înseamnă pentru tine această viață, ce vrei de la ea, unde vrei să ajungi, care ar fi lucrurile importante pe care nu vrei să le pierzi din vedere în creșterea copiilor tăi, cam astea

Ei bine, eu le aveam, așa schematic, în minte.

De când mă știu, scriu. Mai întâi, în jurnale, mai pe urmă în publicații locale și din capitală. Nu am avut o primă tinerețe prea bogată în evenimente carieristice, oricum nu așa bogată ca adolescența mea, când gândeam departe, și îmi întinsesem aripile cam larg… Spun „cam larg” pentru puterile mele sufletesti (imagine și susținere a încrederii in sine, voința), căci a urmat curând o ușoară frângere a aripilor în anii ce au urmat.

După această cădere în gol (din lipsa pilonilor interiori de care am mai amintit, imagine de sine, voință), au urmat niște ani de căutări în zona spirituală. Astfel se face că m-am apropiat destul de mult, prin lecturi, și observare a vieții de mânăstire, de religiosul ortodox. În acea perioadă, s-au mișcat destul de multe în mine. O schimbare lăuntrică dar subtilă s-a produs în mine, deși destul de vizibilă pentru cei din jurul meu care țineau la mine.

Curând, am găsit și un băiat, care corespondea în mare succintului portret pe care îl aveam în minte pentru candidatul de soț: liniștit/calm, împlinit profesional, cu un venit generos, fidel, credincios, și, fizic, nu mai eram așa pretențioasă cum eram cândva, ajungea să fie „înalt” și ne-respingător la chip. Cu acest băiat, cu un an mai mic decât mine, am făcut cu încredere acesti 2 copii- băiat și fată- superbi, chiar cu un chip frumos, sănătoși, și, așa cum se descrie personalitatea fetitei, prietenoși (iubitori).

În acești 2 ani, am încercat să nu pierd din vedere și potențialul de om și femeie pe care îl dibuisem deja în anii dinainte de căsătorie. Nu sunt nici psiholog, nici expert în parenting, nici ceva asemănător. Sunt doar o mamă de puțin timp, așa cum am spus la începutul mărturisirii mele, dar, în acești ani, am învățat despre mine și despre parenting câte ceva și vreau să vă împărtășesc și vouă.

Am cunoscut, prin internet, multe femei care se ocupă de ceea ce mă atrăgea și mă atrage și pe mine: parenting, și tot ce înseamnă el, psihologia copilului, cunoaștere personală. După ce citeam câte un articol scris de ele sau ascultam vreo conferință, mă uitam la mine „în curte”, la felul în care îmi creșteam fetița… Și, am avut bucuria să îmi confirm o mulțime de comportamente „corecte” pe care le puneam deja în aplicare cu fetița mea, intuitiv. Mi-am dat seama, cu timpul, cât de importante sunt, mai mult decât gândurile, intențiile -care pot fi oricât de bune- convingerile de viață, care, mai devreme sau mai târziu, ies la suprafață, sub formă de comportamente, în diverse situații de viață! Cât de importante sunt emoțiile pe care le hrănesc zi de zi ! Pentru că, acolo, în relația cu ea, mi-am dat seama, cât de mult mai sunt condusă de frică, și că nu știu ce să fac întotdeauna cu furia mea, dar și că îmi place sau mă simt confortabil, atunci când caut să controlez, și să îmi impun voia mea. Toate aceste păcate le fac zilnic, sunt ca niște stăpâni care mă țin în sclavie. Ca să nu uit, mi-am mai dat seama și cât de important este să am grijă de … mine, de copilul, femeia, omul care sunt și care am fost dinainte să se nască copiii mei. Acest lucru cred că mi se pare cel important de transmis femeilor din toată lumea, mame sau cele pe cale să fie mame. De ce ? Pentru că, așa cum multe mame deja știu, copiii tind să te acapareze cu prezența lor. Cu cererile lor, cu dorințele lor, te vor mereu acolo, te vor mereu doar pentru tine. Din ce îmi amintesc, copil fiind, eu așa o voiam pe mama. Și am suferit că am fost nevoită să o împart cu sora mea mai mare, și mai pe urmă, cu fratele meu mai mic cu 7 ani. Mi-amintesc că suferința asta a durat destul de mult, până pe la vârsta adolescenței. Poate din cauza tendinței mele către posesivitate și control, nu știu.

Vreau să revin și să închei această mărturisire, cu problematica atinsă mai sus, prezentă în viața mea și poate nu doar în a mea, și din cauza căreia ne distrugem relațiile cu copiii noștri (și nu numai): cea a fricii, și a controlului, ...din frică.

Este incredibilă pentru mine această descoperire a mea: cât de subtilă este această frică și în câte moduri -imperceptibile- se arată !

O să dau doar câteva exemple de frici minore, incredibil că există, dar, care, totuși… există !! Frica de a nu il trezi pe cel mic, frica de a nu mânca tot din farfurie, frica de a se trezi cel mic și a nu-mi mai putea continua eu treaba, frica de a nu cădea, frica de a nu-l traumatiza eu sau altul, într-un el sau altul, frică, frică, frică…. Mai spuneti voi câteva… O mulțime de frici care pornesc din aceeași Sursă-Mamă: FRICA DE A TRĂI.

Contrapartida acestei FRICI este IUBIREA. Sursa-Mamă este IUBIREA DE A TRĂI sau IUBIREA DE VIAȚĂ. Și aceasta, de fapt, am vrea noi să o transmitem copiilor noștri. Și nu frica și fuga de viață! Trăirea ei, până la cea mai mică emoție, și nu luarea pe scurtături. Numai că, așa cum am mai scris, de la ce ne dorim (intenția) până la ce facem (convingerea de viață și comportamentul aferent) este o mare distanță. Soluția pe care am găsit-o (și pe care eu personal am început să o pun în practică) este să devenim noi așa, niște iubitori de sine, de oameni, de toate acțiunile pe care le facem, FĂRĂ SĂ LE MAI EVALUĂM, ca bune sau rele, pentru că noi oricum nu știm sigur cum sunt ele în absolut (cu adevărat bune sau rele), ci doar Divinitatea. Înțelegând aceste lucruri și asumându-ni-le pe deplin, vom scăpa încet de frică, vom începe să avem grijă de noi, de sufletul nostru, să ne acceptăm așa cum suntem. Astfel, vom învăța să îi acceptăm și pe ai nosștri copii așa cum sunt și cum devin, mai mult observându-i. Aceasta va fi prima dovadă autentică a iubirii noastre față de ei: încrederea în ei și în capacitățile lor. NU impunerea în fața lor, condiționările, controlul, amenințările, și toate celelalte comportamente care pornesc din frică. 

Vrei un sfat de parenting din partea mea ?

Fii tu oglinda copilului tău așa cum îți dorești să fie în viitor ! 

7 lucruri din viața de mamă cu care nu m-am împăcat încă

1. Nici un moment de neatenție nu rămâne ne-taxat

De când a învățat să meargă copilul, nu mai pot lăsa nimic „la întâmplare”. Niciun pahar cu apă, nici o ceașcă de cafea sau ceai. Toate vor fi vărsate în scurt timp, sau explorate cumva și vor sfârși așa cum nu îmi doresc. Este nevoie de atentie si o gândire permanentă legată de ceea ce fac și unde așez lucrurile „pentru adulți” .

2. Nevoile mele versus nevoile lor. Timpul meu versus timpul lor cu mine

Aceasta este, cred, problema cea mai solicitantă. De când s-a nascut C. mă straduiesc sa fac compromisuri, în sensul bun. Și de multe ori îmi iese. Adică, mă străduiesc să găsesc soluții ca să îmbin satisfacerea propriilor nevoi cu satisfacerea alor ei. De exemplu, vreau să fac niste exerciții fizice. Le pot face liniștită, numărând clar și răspicat și, astfel, îmbiind-o și pe ea să numere sau chiar să facă, stângace, cum știe ea, ce fac și eu.

Ideea e ca ea vrea, mereu, să stau mai mult cu ea decat am eu energie si dorintă, si așa apar conflictele interioare, nervii, frustrările… Nu contează frumusețea de activitate pe care abia am făcut-o, nu îți dau nicio pauză mami, pare să îmi spună de multe ori... Și, de cele mai multe ori, iau din „save battery” pentru ea, cedând în favoarea ei. Cine mai zice că nu trebuie să faci sacrificii pentru propriul copil, cred că mai are de meditat sau nu are copii. Eu sunt genul de mamă chiar „egoistă” și, dacă se găsește ocazia, mă mai duc și la o nuntă, și la o plimbare, sau un coafor. Dar cred că a avea copii presupune sacrificii de când aflii că porți un copil în pântece.

3. Dependența și narcisismul

Orice copil are, cel puțin până la vârsta de 5-6 ani, aceste trăsături clare: este dependent și narcisist. Cel puțin până la 3 ani, sunt foarte vizibile și pot deveni chiar supărătoare dacă stai 12 h/ 24 doar tu cu copilul.

Dependența se manifestă prin plângăceli și gudureli atunci când se plictiseste, prin sufocarea aproape cu prezența lui, transformându-se pe la 2 ani, în umbra ta. Mamele stiu bine că nici la toaletă nu ar fi lipsite de micuta lor umbră, dacă nu ar inchide ușa (în spatele căreia se aud adesea bătăi în ușă, plâns, sau strigarea „mamiiii!!!”).

Daca nu inițiezi tu o activitate, rămân parcă agățați de tine, până propui tu ceva (exista si momente când se joacă singuri, dar sunt mai rare pana la 2 ani si de scurtă durată). Practic, trebuie să fii la dispozitia lor permanent.

O altă mare provocare pentru mine este ce să fac cu dorințele copilului de a face tot ceea ce fac și eu (să stea la laptop, să se uite la Tv, să se uite în cartea pe care o răsfoiesc eu etc.)

Narcisismul este ceea ce îl face pe copil să creadă că i se cuvine totul. Că poate să se urce pe spatele tău și să te călărească oricât fără să simți vreo durere, să fii mereu disponibil, fiindcă tu nu esti acolo decât o prelungire a ființei lui, nu?!

4. Strâns și curățat permanent

Fiecare activitate educatională, fiecare masă pe care o mănâncă singură de la vârsta de 1 an, fiecare jucărie sau material educativ folosit are … consecințele lui. Ori e lăsat aiurea prin casă, ori presupune chestii de adunat și pus la loc. Nu de alta, dar ca să nu se transforme casa intr-o cocină, cineva trebuie să strângă de fiecare dată după copil. Cum nu avem bonă și nici femeie de serviciu sau altă persoană care să ne ajute, eu sunt cea care fac „genuflexiuni” si „flotări” si tot felul de intinderi in activitatea de strâns și curățat. Și nu am disponibilitatea acestor „exerciții” tot timpul ...

5. Diferența mare intre eu cu mine și eu cu copiii

Diferența între ceea ce sunt când sunt doar eu cu mine și ceea ce sunt când sunt și cu ei e ca diferența de fus orar între România și America.

Când sunt singură, „mănânc” pasaje întregi din cărți în care mă regăsesc și le consider folositoare pentru perioada în care sunt eu atunci (psihologie, religie, dezvoltare personală). Având un temperament mai mult intravert, imi place să meditez un pic, să scriu, dacă simt, ceea ce provoacă în mine acele pasaje. Mă bucur de plimbări singură pe jos sau de odihnă. Este, evident, mult mai simplu și mai odihnitor psihic, lipsită fiind de acea stare de vigilență-tensiune, la care, probabil, încă mi-e greu să renunț pe deplin. Poate când vor mai crește copiii…?

6. Dorințele si asteptările mele inalte referitoare la copilăria lor

După ce s-a născut primul copil, o mulțime de așteptări, dorințe și fantasme legate de „copilăria perfectă” începuseră să mă bântuiască.

Astăzi, sunt mai realistă și mai împăcată cu ceea ce ESTE deja, cu ceea ce AM deocamdată să le oferim copiilor eu și soțul meu. Dar, uneori, mă mai încearcă dureros fantasma că am locui la casă, cu o curte mare în care să alerge în voie, să se cațere, cu prispă și cu leagăn în care să ne dăm zilnic și să râdem, cu o grădină în care să ne plimbăm, să cultivăm legume și să numim flori, cu mulți prieteni cu copii dornici să cunoască alți copii și să socializeze cu ei… Un loc lipsit de poluare și unde tehnologia este redusă la minim. Un loc în care învățăm să creștem sănătos și să devenim oameni întregi.

7. Respectarea libertății și a voinței copilului

M-am „lovit” și eu, ca orice mamă, cred, de acea ispită a puterii pe care mi-o conferea statutul de adult și părinte. Eu sunt adultul- tu ești copilul, deci: eu știu mai bine, faci ce spun eu, mănânci ce îți pun în față, te joci cum și cu ce îți propun eu. Ideea e că această gândire nu este chiar așa rea în sine, ba chiar te-ar salva de multă bătaie de cap, dacă ar fi și la fel de ușor de pus în practică…

Este adevărat că eu, adultul, am trăit mai mulți ani pe acest pământ și deci, am mai multă experiență. Copilul ar putea să evite multe lovituri (de orice fel) dacă m-ar asculta. PROBLEMA e că… tot ce vrea mai mult și mai mult copilul meu, în esență, și fiecare om de pe această planetă este să se simtă LIBER, deci pentru asta, are nevoie să simtă că i se respectă acest dar pe care, intuitiv, îl prețuieste mai mult decât orice: libertatea. Și știm că nici chiar Dumnezeu nu își permite să încalce această libertate.

Sigur că îl sfătuiești, sigur că îl mai tragi de o mânecă, sigur că mai ridici tonul, dar… am învățat lecția asta: dă-i impresia generală că este liber. Învață-l și lasă-l să aleagă, pe cât posibil !

„A avea grijă de un copil este o formă sofisticată de a avea grijă de tine însuți.”

    Așa cum spune si Dr. John Medina, o mamă aflată la inceputul drumului ei de mamă, primește și intră în contact cu o mulțime de informații despre cum să își crească copiii.
     Eu nu mai cred că aceasta ar fi problema, și anume că NU AR FI SURSE DE INFO (FIE VIRTUALE, FIE UMANE), ci, mai degrabă, nivelul de dezvoltare biologic- emoțional-spiritual la care se află ele ca oameni și ca femei, care influentează covârșitor capacitatea lor de a înțelege cele pe care le primesc, de a le integra in comprtamentul lor si a le aplica, in relatiile cu copiii si cu cei din jurul lor, de ce nu.
    De aceea, soluția cea mai buna pe care o poate aborda o mamă este să își ia niste momente de respiro (meditație, cugetare, cunoaștere de sine, spune-i cum vrei) cu ea însăși, ca să își dea seama cât și ce vrea și poate să aplice din tot ceea ce i se oferă ca informatie, și ceea ce nu vea și nu poate să aplice.  Iată câteva lucruri la care să se gândească, preferabil înainte de a se naște copilul:

- Care sunt cele mai importante lucruri pentru mine ca om, și pe care vreau să le transmit mai departe copilului meu ? (Poate fi vorba de anumite valori, de anumite atitudini sau comportamente etc.)
- Cum voi face asta ? Ce voi face anume- concret- pentru ca micuțul meu să dobândească o anumită trăsătură, comportament etc. ? De exemplu, dacă vreau să devină un om credincios, mă voi asigura că îl voi duce in fiecare duminică la Biserică, ii voi citi rugăciunea de seară etc.
- La ce își permite să mai aibă scăpări (de exemplu, dacă nu consider alimentatia la fel de importantă ca timpul petrecut împreună, atunci, nu mă voi strofoca să am mereu cele mai naturale produse în casă, și nici să gătesc non-stop etc.)
- Lucrurile despre care are o părere incertă, preferă să mai cerceteze, dar pe care nu le va pune încă în aplicare

O listă riguroasă cu aceste lucruri o va ajuta pe viitoarea sau pe actuala mămică să:

- aibă discernământ atunci când dă de o nouă informație pe internet
- să nu se compare cu alte mămici, și chiar să se deprime că ea nu face ceea ce face mămica respectivă
- să se cunoască pe sine mai bine, și să fie mai echilibrată, mai bună și mai iubitoare cu ea însăși, lucruri deosebit de importante pentru dezvoltarea unei bune relații cu copiii


Și nu uita, mămică dragă, nimeni nu te poate ajuta dacă tu singură nu te ajuți. A fi părinte este un job greu, cu multe solicitări, și cel mai important lucru este să înveți să ai grijă de tine, ca să poți avea grijă cu adevărat de copiii tăi.  Așa cum spune și dr. John Medina:

„A avea grijă de un copil este o formă sofisticată de a avea grijă de tine însuți.”

Daca ar sti cum, copilul ti-ar zice ...

Acest mic articol este inspirat din propria relație cu mama, mai bine zis, a copilului meu interior și mama așa cum am perceput-o eu acum mulți mulți ani. Este vorba de câteva lucruri pe care aș fi vrut ca mama sa le fi făcut dar pe care nu știam sau puteam sa i le spun, și chiar dacă aș fi spus, nu cred că s-ar fi schimbat ceva. Mai târziu, am descoperit că cele pe care le voiam eu de la mama mea, le-ar mai fi vrut și mulți alți copii, deveniti adulti.

Astăzi am inteles omul care mi-a fost mamă, eu la randul meu sunt mamă, si mă ajută să îmi amintesc aceste dorințe ale copilului meu interior, pentru a avea o relatie cât mai bună cu proprii copii, si a fi un model pentru ei. 

Am citit acum câtiva ani într-o carte a Pr Savatie Bastovoi un lucru pe care îl țin minte și acum: „Fiecare om are propria definitie a iubirii, știe clar cum ar vrea să fie iubit.” Așa e, și fiecare copil știe cum ar vrea să fie iubit de părinții lui, în special de către mama lui. 

Sper ca fiecare mămică si viitoare mămică să înțeleagă exact ce își dorește de fapt copilul în relația cu ea.

Mama, te rog ai milă de tine, nu te mai supăra atât de mult.

Mami, eu aș vrea sa te iubești mai mult ca sa învăț să mă iubesc și eu pe mine.

Mama, aș vrea sa știu EXACT ce te-a supărat din ce am făcut .

Mama, aș vrea atât de mult sa îmi spui ce simți, ce trăiesti ... acum.

La ce te gândești ?

Cu ce sunt de vină eu ?

Mama, pot sa te ajut cu ceva ? Vrei să mă implici și pe mine în ce faci tu ?
Vrei sa ai incredere in mine, te rog ?
Poti sa imi arati cum se face ? Dar sa nu faci tu in locul meu !

Mama, te rog nu ma minți și zi-mi de ce ești trista.

Vrei să ne jucam ?

Mama, de ce ridici vocea ?

Mami, îl iubești pe tati cu adevărat ? Dacă îl iubești, de ce va certați atât de des ?

Mama, tu ce ai face în locul meu în aceasta situație ?
Mami, ai putea doar să stai putin cu mine... fără să facem nimic ?
Mami, vrei să citim împreună o carte si să povestim apoi ?

Mami... eu te iubesc și... vreau să îți fie bine.

Iartă-mă, copile !

Cel puternic este, de fapt, care poate arata, prin tacerea sa, prin forta faptelor sale, bunatate.
Când rănim fără să ne asumăm și să ne cerem iertare, atunci suntem slabi, atunci pierdem încrederea copilului în noi.
Iertarea te eliberează de presiunea perfecțiunii, mai ales cea pe care noi părinții o putem trăi.
 Sa ii multumim si copilului nostru, in această Sărbătoare care bate la ușă, că există, că și datorită prezenței lui, suntem noi mai buni, mai răbdători, mai iertători, că datorită lui, am invățat atâtea lucruri. Să îi multumim că există, și să îi cerem iertare pentru că poate am fost poate prea autoritari, prea mândri, prea furioși sau prea indiferenți !

Micul Prinț: lecții esențiale de viață

Ce este esențial, e invizibil pentru ochi

Din păcate, pe măsură ce creștem, uităm, uităm că am fost copii cândva. Uităm că am crezut în baloane și zmee, uităm că gândeam și vorbeam și credeam în (despre) lucruri nemapomenite și că totul se poate realiza doar prin puterea imaginației. Uităm de copilăria noastră.

În timp, aceste lucruri au devenit doar niște povești de adormit copiii, iar noi am apucat drumul maturizării, așa cum ne sfătuiau, direct, sau indirect, toți adulții din jurul nostru. Alte lucruri au început să devină esențiale pentru noi, altele au devenit prioritățile, viața a devenit „grea”...

Cu timpul, a început să ne pese tot mai puțin de „floarea” noastră, și am lăsat ca sufletul nostru să fie populat cu alte plante și buruieni de toate soiurile. Ne-am lăsat amăgiți, ba chiar am urât copilul din noi, în care deja incepusem sa nu mai credem, de falsele flori ale acestei lumi, și ne-am supus noilor reguli de adulți care făceau abstracție de nevoile autentice ale sufletului, de fapt, ale copilului invizibil care încă făcea sforțări să ne arate că este și el pe acolo.

Și Iisus Hristos vorbește despre importanța copiilor, și îi îndeamnă, deloc întâmplător, pe adulți „să îi lase pe aceștia să vină spre El”.

Oare nu copilul din noi este, de fapt, Dumnezeu ?

Este nevoie să lupți pentru ceea ce îți spune inima că e esențial

Am învățat cât de importantă este cunoașterea de sine, și că oamenii te pot ajuta dar te pot și incurca uneori. Important este ca tu să ai grijă de adevărata floare și să nu o lași să se usuce, așa cum a făcut Micul Prinț, convins permanent că este cel mai important lucru din viața ta și pentru întreaga ta ființă.

Cântecul, arta, rugaciunea, privirea cerului, a naturii, un copil, jocul, trăirea bucuriei pentru lucrurile simple sunt doar câteva instrumente prin care poți rămâne copil chiar și dacă zilele trec și vârsta devine tot mai înaintată.

Esentială este inocența. Esențială este relația noastră cu sufletul nostru (relația Micului Prinț cu floarea). Dar aceasta presupune sacrificii, și o luptă... invizibilă. O luptă pentru a proteja relația cu sufletul nostru de influențele tendințelor de „adultificare” din noi, pe care, din păcate, de cele mai multe ori, refuzăm să o dăm.

Dacă vezi uneori viața prin ochi de copil, nu inseamnă că ești nici iresponsabil, nici infantil

A pune pe primul loc relația cu sufletul tău, a găsi un fir de speranță și nădejde în orice situație, a te prosti cu copilul tău sau chiar cu un adult apropiat nu înseamnă deloc iresponsabilitate sau chiar „nebunie”. Dimpotrivă. Consider că este un mod de a mai lua în râs o perceptie poate prea serioasă asupra vieții.

Eu admir oamenii care găsesc un rost în a „pierde” jumătate de zi pentru a construi un om de zăpadă alături de un copil. Asta înseamnă a fi serios în joacă sau a lua în serios joaca, așa cum fac și copiii. Eu cred că un astfel de om va reuși să găsească și un echilibru între pragmatism și partea lui jucăușă.

Cei mai minunați adulți sunt cei care știu să îl prețuiască pe „Micul Prinț”

Soțul meu afirmă că a reușit să găsească un echilibru intre micul prinț din el și adultul pragmatic care a devenit. Și, intr-adevăr, și eu cred că așa este. L-am privit de-a lungul fimului, râzând cu poftă la unele scene amuzante, exclamând, zâmbind, fiind implicat. Și m-a bucurat asta. Nu e prima oară când mica prințesă din mine se intâlneste cu micul prinț din el. Insă recunosc că mi-aș dori să se joace mai mult, cu mine sau cu copilul nostru, să încurajeze mai mult joaca, să ii găsească mai mult sensul în mijlocul unei situații percepută de el ca foarte serioasă, sau chiar gravă. Să facă acel haz de necaz, asumat, conștient. Recunosc să că și eu mai am de invățat la capitolul ăsta, și mă mai las incurcată și eu de acel slogan pe care adultii seriosi din viața noastră au avut grijă să ni-l intipărească în minte atunci când am fost copii: „viața e grea”, „trebuie să faci x, y, z ca să reușești în viață” etc.

Nu neapărat ce faci, ci cum faci îți aduce bucurie autentică

Omul poate fi foarte bucuros când bea și un pahar de apă, mai ales dacă acesta este dintr-o fântână într-o zi toridă de vară. Dacă știe și poate să fie recunoscător, acest sentiment îi poate umple inima într-o secundă și asta este tot ce contează, și tot ceea ce își dorește cu adevărat omul în această viață până la urmă, nu?

Doar adulții care s-au indepărtat prea mult de florile din sufletul lor mai cad pradă acestei ciudățenii de a străbate km. întregi pentru a găsi ceea ce se găseste de fapt, atât de aproape și la indemână oricui, în cele mai simple lucruri.

A face un efort constant în a te bucura de singurătate sau de prezența unui prieten, de o stare de sănătate, de o plimbare în parc într-o zi însorită sau cu mulți fulgi, de o înghețată, de un joc cu copilul tău, de un răspuns pe care îl căutai de mult și abia l-ai găsit este mult mai de preț pentru suflet și pentru a trăi adevărata bucurie decât orice poate fi cumpărat cu bani mulți.