Știu acum bine ce se întâmplă când eu nu sunt „plină” pe dinăuntru. Mă întristez. Și efectiv nu pot ieși din starea asta de tristețe până nu fac ceva doar pentru mine. Fie o baie caldă în liniște, fie să stau la scris nederanjată, fie să beau o cafea, limonadă sau să mă plimb etc. într-un parc, singură. Să mă reconectez cu mine.
Îi iubesc mult și empatizez atât de mult cu ei, încât le „simt” practic nevoile lor emoționale permanent. Sunt mereu cu sufletul conectat cu al lor și identific cu ușurință ce ar avea nevoie într-o anumită situație. Pe de-o parte, aș vrea să stau numai cu ei, să fac toate activitățile posibile împreună, pe de alta, am nevoie să mă conectez și cu adulți, să muncesc și să câștig banii mei, să scriu și altele ce fac parte din viața de adult...
Deja am planul B făcut cu ei, în sensul că am sacii de activități gândiți sau încercați cu ei în trecut și care știu sigur că le plac. Printre ele se numără:
- baie împreună cu multe jucării și bule (îi țin și o oră uneori)
- plastilină ( nu o refuză niciodată Cristina)
- jocul cu cuburi (faci un castel din cuburi și strănuți, și cuburile cad, apoi iar alcătuiești jocul)
- cărți
- lego
Acesea sunt principalele activități și nerefuzate de regulă. Le mai pun și desene sau cântecele la laptop, pe care chiar și Andrei, (1 an jumate) a început deja să le fredoneze :)
Mi-am dat seama că creșterea/educarea copiilor este o valoare importantă pentru mine. Și de aceea am și acest perfecționism în ceea ce îi privește. Deși știu foarte bine că ei au nevoie și e OK să stea și cu alte persoane. Știu că nu sunt mereu necesară, sunt doar foarte foarte conștientă de responsabilitatea pe care o am ca mamă.
Copiii ( ma refer in special la cei 1-4 ani) nu au facultatea de a ne acorda circumstante atenuante. Foarte greu sau e aproape imposibil sa il inveti empatia in perioada asta (din cauza egocentrismului), dar specialistii spun sa incerci. Motivatia " nu lovim pentru ca o sa il doara. Mai tii minte cum te a durut pe tine atunci...?"sau " nu mai fa x ca se vor supara mami si tati lui" pot functiona la un anumit nivel ( dar despre asta, in alt text).
Cu cat aflu cate am de facut ca parinte pentru a ajuta copilul sa isi creeze un creier integrat, pe masura ce ei cresc, si isi dezvolta propriile personalitati, cu lucruri care le plac si pe care le resping, cu lucruri la care zic " nu" si lucruri la care zic " da", solicitarea mi se pare din ce in ce mai mare ( in special din cauza dependentei lor emotionale). Chiar din ce in ce mai mare. Nu de putine ori m- am simtit efectiv neputiincioasa pentru ca stiam si cu mintea si cu inima ce am de facut, dar nu ma puteam clinti, efectiv, in directia respectiva ( nu am MEREU chef de joaca, cand au si ei). Ei oricum sunt mult mai bine decat am fost eu cand eram copil.
Eu cred că „carul” la care se inhama cei care vor sa faca copii este si plin de bucurii de nepretuit, de succese interioare, personale fantastice, dar si de multa tensiune, durere, frustrare, toate datorate solicitarilor neobosite care vin din partea celor foarte mici ce nu te iarta. Pe langa asta, sunt si frictiunile inerente dintre parteneri, care poate nu sunt asezati bine in creuzetul relatiei lor. Până invata bine vulnerabilitatea, autocontrolul, comunicarea asertiva, legile oglindirii ( ingrediente elementare pentru supa iubirii in relatii de cuplu, dupa parerea mea), până se cunosc unul pe altul si pe sine si ies din tara lui " Eu", pot trece ani sau zeci de ani chiar pentru a fi un exemplu adecvat de relatie functionala pentru copiii nostri.
Dorurile mele personale aproape ca nu mai conteaza, si pe nesimtite, par că se linistesc de tot pana la disparitie, sub ingrijorarile cotidiene mici si mari ale vietii de familie...
Dumnezeu sa ne ajute sa facem lucrurile cat de bine putem si sa ne ierte cand nu ne ies asa cum ar trebui !
