Când copiii nu-s acasă ... sunt în inima mea !

Cristina, fetița mea cea mare, este plecată de ieri la bunicii ei.

Andrei este cu bona în parc.

Casa este goală. Jucării împrăștiate în camera mare, firimituri încă prezente pe masa din bucătărie, și o mulțime de lucruri ce stau ca pișcoțelele ce așteaptă să fie mâncate în mintea mea, lucruri pe care vreau să le finalizez sau pe care să le încep o dată.

Mă hotărăsc să le aștern pe hârtie, mai întâi. Am experiență cu scrisul, știu că asta mă ajută de obicei cel mai mult să evit o criză interioară. Mă așez pe scaun și îmi iau un petec de hârtie găsit aiurea, într-un coș unde ținem DIVERSE CHESTII, un creion colorat de la fiică-mea, și dau să îmi notez lucrurile pe care vreau să le fac astăzi... Caut un loc liber pe hârtie, însă ea e plină cu alte notițe: niște reguli ne-negociabile pentru copii, niște jucării „de cumpărat” pentru copii, numărul de persoane care urmau să vină la ziua Cristinei, pe 1 Aprilie...

Pfiuuu!Toată viața mea din ultimii 3 ani este PLINĂ de ei !

Sunt atâtea lucruri lucruri personale care stau în stand-by de când au apărut micuții mei ! Nici hârtie sau pix ca lumea nu mai găsesc în casa asta ...!

În ultimii 3 ani, m-am străduit ca o eroină pe un câmp de luptă, să păstrez o minimă ordine în casă. Am folosit multe cutii de plastic, de toate dimensiunile, pentru a depozita jucării și „stuff” de-ale lor, am dat cu aspiratorul aproape în fiecare zi, uneori și de de 2 ori, am cules după ei imediat ce făceau o mizerie. A fost ca un maraton treaba cu aspiratorul. Nu puteam crede că, zilnic, sau chiar la câteva ore, se pot aduna atâtea mizerii, resturi de mâncare, hârtii, bucăți de plastic ! Da, am fost ca un room-service 24 din 24! Dar știi ce ? Nu regret absolut nimic !

Am citit undeva că părinții buni devin slujitori ai copilului, fără să crâcnească. O fac pentru că realizează că, asta este singura modalitate prin care ei, cel puțin în primii ani de viață, copiii pot supraviețui: să te pui în slujba lor. Am făcut asta, dar nu fără să crâcnesc. Am încercat, însă, ca crâcnirile mele să se manifeste mai mult în articolele mele din acest blog, sau în jurnale, sau în discuții cu prietenele, și nu în fața copiilor. Cred că așa s-a și născut acest blog. Din aceste mici dureri s-a născut, din „nu mai pot-uri” …„după voi” dar și din multe ”din cauza voastră”.

Am avut săptămâni, chiar o lună întreagă, când nu am putut să mă adun nici măcar o oră pe zi să pot pune de un articol. Scriam câteva rânduri în jurnal, dar nu suficient cât să iasă un articol serios. Mă uitam la colegele mele bloggerițe, mame, și mă miram când au ele timp să scrie atâta. Am aflat, mai târziu, că cele mai multe au copilașii mai mari, peste 4 ani, și că, atunci când copiii lor erau mici ca ai mei, abia dacă scriau și ele câte un articol, două, pe lună.

De 3 ani, copiii mei sunt pe locul I. Uff, ok, mi-au dat lacrimile. E ok, am plâns de atâtea ori gândindu-mă la ei, încât a devenit așa firesc să plâng din acest motiv. Am plâns când a fost Cris la spital pentru prima oară, internată cu tatăl ei, pentru că eu eram însărcinată cu Andrei (ok, nu mai văd ce scriu, mi se blurează tastatura). Am plâns de câteva ori, după ce a adormit sub mângâierile mele Cristina, noaptea. Atunci am plâns de dragul ei și de recunoștință adâncă față de Divinitate că mi-a dat un asemenea cadou neprețuit. Am plâns și în fața ei, și atunci niște mânuțe mici mi-au șters lacrimile:

- De ce plângi, mami ?

- Plâng pentru că sunt tristă, mami. Dar o să îmi treacă …

Am plâns și când am simțit că ai mei copii suferă. Am încercat să trăiesc cu ei, atât bucuriile lor, cât și supărările lor. Au fost momente când mi-am depășit cu mult limitele și zona de confort ca să pot sta cu ei, în brațe, sau de vorbă, sau la joacă… Mi-am lărgit inima, cum se spune în spiritualitatea ortodoxă, mi-am augmentat capacitatea de răbdare, am scris și am citit mult ( cel mai mult în timpul orelor de somn ale copiilor). Prin maternitate, m-am cunoscut mai bine pe mine dar mi-am găsit un echilibru interior, pacea și esența feminității (voi dezvolta într-un articol viitor ). 

 

Doamne, nimeni, în afară de mame nu poate înțelege dragostea cu care poate fi privit un copil ! Nimeni, în afară de cea care și-a simțit copilul în burtică lovind-o cu piciorușele, nu poate înțelege bucuria dulce de a săruta niște piciorușe mici ! Și este ok că este așa. Este ok că acum înțeleg treaba asta așa de bine și nu mai am pretenții ca și alții, care nu au copii sau au alți copii, să simtă aceste lucruri pentru copiii mei.

Deși, există oameni care m-au ajutat mult, și mi-au îndrăgit copiii, tăticul lor, mătușica, bunicii, Roxana, și am văzut, uneori, aceeași sclipire duioasă privindu-i pe care știu că o am și eu. Le sunt recunoscătoare și îi iubesc și mai mult pentru abilitățile inimii lor.

Deja au trecut 2 ore jumătate de când am rămas singură. Timpul meu pentru mine s-a scurs scriind tot despre mine și ei. Asta e, îmi asum și mă iubesc că așa sunt... o mamă scriitoare !