Mărturisirea unei mame

Bună ! Eu sunt Ioana și sunt o proaspătă mămică. Am o fetiță care s-a născut pe 1 aprilie 2015 și un băiețel care s-a născut pe 14 februarie 2017.

Aceasta este mărturisirea mea de părinte, legat de ce înseamnă să fii mamă pentru mine.

În primul rând, cred că este nevoie să ai măcar idee cine ești și cam ce înseamnă pentru tine această viață, ce vrei de la ea, unde vrei să ajungi, care ar fi lucrurile importante pe care nu vrei să le pierzi din vedere în creșterea copiilor tăi, cam astea

Ei bine, eu le aveam, așa schematic, în minte.

De când mă știu, scriu. Mai întâi, în jurnale, mai pe urmă în publicații locale și din capitală. Nu am avut o primă tinerețe prea bogată în evenimente carieristice, oricum nu așa bogată ca adolescența mea, când gândeam departe, și îmi întinsesem aripile cam larg… Spun „cam larg” pentru puterile mele sufletesti (imagine și susținere a încrederii in sine, voința), căci a urmat curând o ușoară frângere a aripilor în anii ce au urmat.

După această cădere în gol (din lipsa pilonilor interiori de care am mai amintit, imagine de sine, voință), au urmat niște ani de căutări în zona spirituală. Astfel se face că m-am apropiat destul de mult, prin lecturi, și observare a vieții de mânăstire, de religiosul ortodox. În acea perioadă, s-au mișcat destul de multe în mine. O schimbare lăuntrică dar subtilă s-a produs în mine, deși destul de vizibilă pentru cei din jurul meu care țineau la mine.

Curând, am găsit și un băiat, care corespondea în mare succintului portret pe care îl aveam în minte pentru candidatul de soț: liniștit/calm, împlinit profesional, cu un venit generos, fidel, credincios, și, fizic, nu mai eram așa pretențioasă cum eram cândva, ajungea să fie „înalt” și ne-respingător la chip. Cu acest băiat, cu un an mai mic decât mine, am făcut cu încredere acesti 2 copii- băiat și fată- superbi, chiar cu un chip frumos, sănătoși, și, așa cum se descrie personalitatea fetitei, prietenoși (iubitori).

În acești 2 ani, am încercat să nu pierd din vedere și potențialul de om și femeie pe care îl dibuisem deja în anii dinainte de căsătorie. Nu sunt nici psiholog, nici expert în parenting, nici ceva asemănător. Sunt doar o mamă de puțin timp, așa cum am spus la începutul mărturisirii mele, dar, în acești ani, am învățat despre mine și despre parenting câte ceva și vreau să vă împărtășesc și vouă.

Am cunoscut, prin internet, multe femei care se ocupă de ceea ce mă atrăgea și mă atrage și pe mine: parenting, și tot ce înseamnă el, psihologia copilului, cunoaștere personală. După ce citeam câte un articol scris de ele sau ascultam vreo conferință, mă uitam la mine „în curte”, la felul în care îmi creșteam fetița… Și, am avut bucuria să îmi confirm o mulțime de comportamente „corecte” pe care le puneam deja în aplicare cu fetița mea, intuitiv. Mi-am dat seama, cu timpul, cât de importante sunt, mai mult decât gândurile, intențiile -care pot fi oricât de bune- convingerile de viață, care, mai devreme sau mai târziu, ies la suprafață, sub formă de comportamente, în diverse situații de viață! Cât de importante sunt emoțiile pe care le hrănesc zi de zi ! Pentru că, acolo, în relația cu ea, mi-am dat seama, cât de mult mai sunt condusă de frică, și că nu știu ce să fac întotdeauna cu furia mea, dar și că îmi place sau mă simt confortabil, atunci când caut să controlez, și să îmi impun voia mea. Toate aceste păcate le fac zilnic, sunt ca niște stăpâni care mă țin în sclavie. Ca să nu uit, mi-am mai dat seama și cât de important este să am grijă de … mine, de copilul, femeia, omul care sunt și care am fost dinainte să se nască copiii mei. Acest lucru cred că mi se pare cel important de transmis femeilor din toată lumea, mame sau cele pe cale să fie mame. De ce ? Pentru că, așa cum multe mame deja știu, copiii tind să te acapareze cu prezența lor. Cu cererile lor, cu dorințele lor, te vor mereu acolo, te vor mereu doar pentru tine. Din ce îmi amintesc, copil fiind, eu așa o voiam pe mama. Și am suferit că am fost nevoită să o împart cu sora mea mai mare, și mai pe urmă, cu fratele meu mai mic cu 7 ani. Mi-amintesc că suferința asta a durat destul de mult, până pe la vârsta adolescenței. Poate din cauza tendinței mele către posesivitate și control, nu știu.

Vreau să revin și să închei această mărturisire, cu problematica atinsă mai sus, prezentă în viața mea și poate nu doar în a mea, și din cauza căreia ne distrugem relațiile cu copiii noștri (și nu numai): cea a fricii, și a controlului, ...din frică.

Este incredibilă pentru mine această descoperire a mea: cât de subtilă este această frică și în câte moduri -imperceptibile- se arată !

O să dau doar câteva exemple de frici minore, incredibil că există, dar, care, totuși… există !! Frica de a nu il trezi pe cel mic, frica de a nu mânca tot din farfurie, frica de a se trezi cel mic și a nu-mi mai putea continua eu treaba, frica de a nu cădea, frica de a nu-l traumatiza eu sau altul, într-un el sau altul, frică, frică, frică…. Mai spuneti voi câteva… O mulțime de frici care pornesc din aceeași Sursă-Mamă: FRICA DE A TRĂI.

Contrapartida acestei FRICI este IUBIREA. Sursa-Mamă este IUBIREA DE A TRĂI sau IUBIREA DE VIAȚĂ. Și aceasta, de fapt, am vrea noi să o transmitem copiilor noștri. Și nu frica și fuga de viață! Trăirea ei, până la cea mai mică emoție, și nu luarea pe scurtături. Numai că, așa cum am mai scris, de la ce ne dorim (intenția) până la ce facem (convingerea de viață și comportamentul aferent) este o mare distanță. Soluția pe care am găsit-o (și pe care eu personal am început să o pun în practică) este să devenim noi așa, niște iubitori de sine, de oameni, de toate acțiunile pe care le facem, FĂRĂ SĂ LE MAI EVALUĂM, ca bune sau rele, pentru că noi oricum nu știm sigur cum sunt ele în absolut (cu adevărat bune sau rele), ci doar Divinitatea. Înțelegând aceste lucruri și asumându-ni-le pe deplin, vom scăpa încet de frică, vom începe să avem grijă de noi, de sufletul nostru, să ne acceptăm așa cum suntem. Astfel, vom învăța să îi acceptăm și pe ai nosștri copii așa cum sunt și cum devin, mai mult observându-i. Aceasta va fi prima dovadă autentică a iubirii noastre față de ei: încrederea în ei și în capacitățile lor. NU impunerea în fața lor, condiționările, controlul, amenințările, și toate celelalte comportamente care pornesc din frică. 

Vrei un sfat de parenting din partea mea ?

Fii tu oglinda copilului tău așa cum îți dorești să fie în viitor !