Ce viață îmi doresc pentru voi, copiii mei

Imi doresc o viață frumoasă pentru copiii mei. Da, este normal să îmi doresc lucruri de calitate pentru mine și pentru ei. Chiar dacă sunt mai rare, și mai scumpe (și financiar, dar și ca energie și timp).

Interacțiuni cu oameni educați, care trăiesc onorându-și viața pe care au primit-o de la Bunul Dumnezeu și care, prin tot ceea ce fac, practic sunt recunoscători Lui. Oameni veseli. Oameni cu experiență. Oameni bătrâni și care cunosc și au înțeles cum sunt copiii și știu, cei mai mulți, intuitiv, cum să se poarte cu copiii. Oameni care au diverse meserii, și sunt pasionați de ea și le arată, atât cât pot cuprinde, și celor mici, câte ceva din tainele acestora. Oameni simpli sau mai complecsi dar care iubesc viata și nu le e frică de ea. Oameni care vorbesc corect gramatical. Oameni cărora se simte puterea in glas. Oameni care îl cunosc pe Dumnezeu. Oameni sănătoși sufletește. Oameni care stiu să imi respecte copilul. Acestia sunt oameni de calitate pe care, da, I-as vrea pe lângă copilul meu.

Activități diverse în natură. Alergare. Intins pe pământ și privit cerul. Atins animale si joacă cu ele. Cules flori. Mirosit flori. Răs. Discutii libere in natură. Sărit. Cățărat prin copaci. Diverse constructii, din nisip si alte obiecte. Cântece. Psihodramă pentru copii. Înot. Gimnastică pentru copii. Dans. Călărit ponei. De astea.

Jucării educative si calitative. Toate obiectele pe care să le aibă copiii mei să folosească la dezvoltarea lui. Motric, emotional, social, intelectual. Cărti potrivite pentru fiecare vârstă.

Știu că nu trăiesc intr-o lume ideală, dar doresc și as putea, măcar 50% să fac toate acestea posibile. Doamne, ajută !

Ce înseamnă un părinte bun ?

După o seamă de lecturi de specialitate, participări la conferințe specifice, iată care este părerea mea referitoare la ce înseamnă un părinte bun.

Un părinte bun este un om matur

Un om matur înseamnă un om echilibrat. Un om echilibrat este un om previzibil, consecvent, care și-a integrat contrariile, care cunoaște multe despre ființa umană, și deci, și despre el însuși. Autonom. Interdependent. Adaptat. Inteligent emoțional.

Un părinte bun este un om care si-a dat suficient timp să își cunoască și încerce valorile principale (valorile-stâlp) si le urmează întocmai în viața sa.

Un om matur este un om care are deja niște valori-stâlp (păreri clare, adevărate despre aspectele generale ale existenței) după care se conduce în viață. Valori reale ca bun-simț, sinceritate, autenticitate, empatie, pentru el sunt foarte importante, și nu le uită în nicio situatie din viată. Este ghidat de ele, și manifestarea lor in viata de zi cu zi ii alcătuiesc personalitatea si il fac să fie cine este. Astfel, reuseste să fie admirat și un exemplu pentru copilul sau copiii lui, pe care reușește să îi inspire, iar acesta îi va caută prezența și sfatul și mai târziu in viață, in anii maturității.

Un părinte bun își iubeste meseria și il invată și pe copilul său

Dacă îți iubești meseria, nu ai cum să nu îți vină să vorbesti despre ea sau să îi explici si copilului tău câte ceva despre ea. Un părinte bun este deschis să vorbească copilului său despre viața sa, despre cum și-a ales această meserie, de ce ii place asa mult, ii impărtăseste emotii, și, daca acesta vrea, chiar il invată din tainele ei. Un părinte bun este, de cele mai multe ori, deschis și răbdător la și cu întrebările copiilor săi, referitoare la meseria sa și, în general, la aspectele generale ale vieții.

Un părinte bun este un om cu suflet bun

Un părinte bun este un om care are compasiune nu numai față de proprii copii sau propria familie, ci și față de alți oameni. Simte compasiune față de cerșetori, copii înfometati de pe stradă, animale dezavantajate, vecini si față de intreaga omenire suferindă. Și-a dezvoltat acest „mușchi” al dragostei și are o inimă largă și miloasă. De aceea, oferă, ori de câte ori are ocazia câte ceva nevoiașilor, un obiect, sau un cuvânt bun sau pur și simplu îi ascultă.

Un părinte bun este un om care iartă și iubește necondiționat

S-au scris atâtea și atâtea definitii despre iubire. Fiecare om (și părinte și copil) pare să aibă o definitie  a iubirii. Ce este iubirea până la urmă ?

Mama care ii da zilnic copilului fast-food sau ciocolată oare nu isi iubeste copilul ?

Dar cea care ii spune mereu ce să facă in primii ani ai copilăriei (încurajând astfel dependența de ea) ?

Oare iubirea nu te constrânge și la puțină autoînvinovățire, la puțină analiză de sine, la puțină vedere critică a faptelor tale ?

Eu cred că un părinte bun este un om care nu pune condiții atunci când iubeste, și pe care nu il impiedică nimic să iubească ! Niciun defect, fizic sau moral, al omului de lângă el, nu e un obstacol pentru a nu-l iubi pe acesta. Nu îi reprosează nimic, și nu are nicio asteptare de la acesta. Cunoaște ființa umană destul de bine, cu tot cu neputințele ei, ca să aibă vreo așteptare sau pretenție de la ea.

În fine, un părinte care iartă și iubește cu adevărat este un părinte care „iubește inteligent”, așa cum spune si poetul Romulus Chelbegean:

Vă rog, iubiţi-mă inteligent

Dac-ar avea părinţii ochi să vadă
şi sufletul le-ar fi mereu atent,
în ochii pruncilor cu viaţa fadă,
ar descifra mesajul cel urgent:
“Părinţi, iubiţi-mă inteligent!”

Nu glume, nici minciuni-bomboane amare,
nu vreau bunici şi nici televizor,
nu-mi trebuie nici lux, nici îmbuibare
Dar vreau să fiu al vostru, nu al lor !
Eu ştiu c-aveţi profesii elevate,
că sunteţi la curent, cu date noi,
c-aveţi serviciu…ca eu să am de toate,
dar fiindcă vă iubesc pe amândoi,
vă spun: “Eu am nevoie, doar de voi!”

Aş vrea ca jucărie ochii mamei,
nu ochii-ndepărtaţi ai vreunui unchi,
când ne-ntâlnim atraşi de glasul foamei
şi nu pot sta la tata pe genunchi,
mă simt ca o mlădiţă...fără trunchi.
Nu vreau să fiu un deget ce acuză,
găsind olarul...singur vinovat,
am gând curat şi inima refuză
o bombă cu efect...întârziat:
“Vreau să devin un om adevărat!”

De-aceea vreau părinţii mei să vadă,
să aibă sufletul mereu atent,
ca-n ochii mei...umbriţi de viaţa fadă,
să descifreze strigătul urgent:

Antiparenting sau cum să fii părinte natural

Dacă ar conștientiza un om ( o femeie) de câte este nevoie pentru a fi o mamă (bună), poate că nicio femeie nu ar mai îndrăzni să facă copii.

Specialiștii vorbesc de 3 factori mari care influențează personalitatea, de-a lungul formării ei: temperamentul, care este înnăscut, genele (sau predispozițiile genetice) și mediul. Eu pe acesta din urmă vreau să îl evidențiez în cele ce urmează. La ce se referă mediul înconjurător ? Se referă la toată „fauna” și „flora” care populează spațiul unde crește un copil. Este adevărat că el nu e o ființă „tabula rasa”, așa cum unii psihologi au susținut, însă are și acel ceva unic al lui, acea fire, numit de unii „temperament” care este doar al lui. Însă, motorul manifestărilor temperamentale este în mare parte copiat de la părinți. Temperamentul reprezintă, să zicem așa, șuvoiul de apă (cristalină sau mai tulbure, arteziană, sau tip izvor etc.) dar contextul în care curge, dacă vreți, este schițat în familie, apoi în mediile în care copilul ajunge. El este foarte predispus, în primii să anișori să copieze pur și simplu, instinctiv, și fără a-și folosi rațiunea sau voința, modalități, manifestări comportamentale, mici sau mai mari. De la un anumit ton în folosirea unui cuvânt, o expresie folosită des în familie (sau de către unul din părinți), o trecere cu mâna prin păr într-un anumit context situațional, până la manifestarea unei anumite atitudini existențiale.

De aceea, orice copil are nevoie să fie crescut de către un părinte întreg. Adică de un părinte în care trăiesc în armonie și ordine puterile sale sufletești, voința, rațiunea și partea emoțională, sentimentală. Poate că, dincolo de explicațiile psihologice, asta este și esența tuturor traumelor sufletești, mai mici sau mai mari ale unui copil devenit adultȘ lipsa unor părinți întregi.

Eu cred că părinții primesc o mare șansă atunci când li se nasc unui sau mai mulți copii pentru a lucra la ei, măcar atunci. Un părinte inteligent cu adevărat, se folosește practic de această situație din viața lui, aceea de a avea copii, și lucrează cu sine la propria sa dezvoltare.

Pentru mine a fost foarte important să înțeleg aceste lucruri, și practic, astăzi am un stil de viață așa cum mi-am dorit de fapt dintotdeauna. În care cresc zilnic în înțelegere și în conștientizare, în care mă maturizez pur și simplu, sunt prezentă pentru copiii mei, și devin, practic, un părinte (în mod) natural. Poate că, dincolo, de orice rețetă de parenting care circulă pe internet, cel mai important lucru pe care îl poate face un părinte este să învețe să își descopere acea puritate, acel sine autentic care, scăldat în bun-simț, compasiune, adevăr și credință, luminează mai puternic și mai cu folos personalitatea unui pui de om, aflat la început de drum.

Mărturisirea unei mame

Bună ! Eu sunt Ioana și sunt o proaspătă mămică. Am o fetiță care s-a născut pe 1 aprilie 2015 și un băiețel care s-a născut pe 14 februarie 2017.

Aceasta este mărturisirea mea de părinte, legat de ce înseamnă să fii mamă pentru mine.

În primul rând, cred că este nevoie să ai măcar idee cine ești și cam ce înseamnă pentru tine această viață, ce vrei de la ea, unde vrei să ajungi, care ar fi lucrurile importante pe care nu vrei să le pierzi din vedere în creșterea copiilor tăi, cam astea

Ei bine, eu le aveam, așa schematic, în minte.

De când mă știu, scriu. Mai întâi, în jurnale, mai pe urmă în publicații locale și din capitală. Nu am avut o primă tinerețe prea bogată în evenimente carieristice, oricum nu așa bogată ca adolescența mea, când gândeam departe, și îmi întinsesem aripile cam larg… Spun „cam larg” pentru puterile mele sufletesti (imagine și susținere a încrederii in sine, voința), căci a urmat curând o ușoară frângere a aripilor în anii ce au urmat.

După această cădere în gol (din lipsa pilonilor interiori de care am mai amintit, imagine de sine, voință), au urmat niște ani de căutări în zona spirituală. Astfel se face că m-am apropiat destul de mult, prin lecturi, și observare a vieții de mânăstire, de religiosul ortodox. În acea perioadă, s-au mișcat destul de multe în mine. O schimbare lăuntrică dar subtilă s-a produs în mine, deși destul de vizibilă pentru cei din jurul meu care țineau la mine.

Curând, am găsit și un băiat, care corespondea în mare succintului portret pe care îl aveam în minte pentru candidatul de soț: liniștit/calm, împlinit profesional, cu un venit generos, fidel, credincios, și, fizic, nu mai eram așa pretențioasă cum eram cândva, ajungea să fie „înalt” și ne-respingător la chip. Cu acest băiat, cu un an mai mic decât mine, am făcut cu încredere acesti 2 copii- băiat și fată- superbi, chiar cu un chip frumos, sănătoși, și, așa cum se descrie personalitatea fetitei, prietenoși (iubitori).

În acești 2 ani, am încercat să nu pierd din vedere și potențialul de om și femeie pe care îl dibuisem deja în anii dinainte de căsătorie. Nu sunt nici psiholog, nici expert în parenting, nici ceva asemănător. Sunt doar o mamă de puțin timp, așa cum am spus la începutul mărturisirii mele, dar, în acești ani, am învățat despre mine și despre parenting câte ceva și vreau să vă împărtășesc și vouă.

Am cunoscut, prin internet, multe femei care se ocupă de ceea ce mă atrăgea și mă atrage și pe mine: parenting, și tot ce înseamnă el, psihologia copilului, cunoaștere personală. După ce citeam câte un articol scris de ele sau ascultam vreo conferință, mă uitam la mine „în curte”, la felul în care îmi creșteam fetița… Și, am avut bucuria să îmi confirm o mulțime de comportamente „corecte” pe care le puneam deja în aplicare cu fetița mea, intuitiv. Mi-am dat seama, cu timpul, cât de importante sunt, mai mult decât gândurile, intențiile -care pot fi oricât de bune- convingerile de viață, care, mai devreme sau mai târziu, ies la suprafață, sub formă de comportamente, în diverse situații de viață! Cât de importante sunt emoțiile pe care le hrănesc zi de zi ! Pentru că, acolo, în relația cu ea, mi-am dat seama, cât de mult mai sunt condusă de frică, și că nu știu ce să fac întotdeauna cu furia mea, dar și că îmi place sau mă simt confortabil, atunci când caut să controlez, și să îmi impun voia mea. Toate aceste păcate le fac zilnic, sunt ca niște stăpâni care mă țin în sclavie. Ca să nu uit, mi-am mai dat seama și cât de important este să am grijă de … mine, de copilul, femeia, omul care sunt și care am fost dinainte să se nască copiii mei. Acest lucru cred că mi se pare cel important de transmis femeilor din toată lumea, mame sau cele pe cale să fie mame. De ce ? Pentru că, așa cum multe mame deja știu, copiii tind să te acapareze cu prezența lor. Cu cererile lor, cu dorințele lor, te vor mereu acolo, te vor mereu doar pentru tine. Din ce îmi amintesc, copil fiind, eu așa o voiam pe mama. Și am suferit că am fost nevoită să o împart cu sora mea mai mare, și mai pe urmă, cu fratele meu mai mic cu 7 ani. Mi-amintesc că suferința asta a durat destul de mult, până pe la vârsta adolescenței. Poate din cauza tendinței mele către posesivitate și control, nu știu.

Vreau să revin și să închei această mărturisire, cu problematica atinsă mai sus, prezentă în viața mea și poate nu doar în a mea, și din cauza căreia ne distrugem relațiile cu copiii noștri (și nu numai): cea a fricii, și a controlului, ...din frică.

Este incredibilă pentru mine această descoperire a mea: cât de subtilă este această frică și în câte moduri -imperceptibile- se arată !

O să dau doar câteva exemple de frici minore, incredibil că există, dar, care, totuși… există !! Frica de a nu il trezi pe cel mic, frica de a nu mânca tot din farfurie, frica de a se trezi cel mic și a nu-mi mai putea continua eu treaba, frica de a nu cădea, frica de a nu-l traumatiza eu sau altul, într-un el sau altul, frică, frică, frică…. Mai spuneti voi câteva… O mulțime de frici care pornesc din aceeași Sursă-Mamă: FRICA DE A TRĂI.

Contrapartida acestei FRICI este IUBIREA. Sursa-Mamă este IUBIREA DE A TRĂI sau IUBIREA DE VIAȚĂ. Și aceasta, de fapt, am vrea noi să o transmitem copiilor noștri. Și nu frica și fuga de viață! Trăirea ei, până la cea mai mică emoție, și nu luarea pe scurtături. Numai că, așa cum am mai scris, de la ce ne dorim (intenția) până la ce facem (convingerea de viață și comportamentul aferent) este o mare distanță. Soluția pe care am găsit-o (și pe care eu personal am început să o pun în practică) este să devenim noi așa, niște iubitori de sine, de oameni, de toate acțiunile pe care le facem, FĂRĂ SĂ LE MAI EVALUĂM, ca bune sau rele, pentru că noi oricum nu știm sigur cum sunt ele în absolut (cu adevărat bune sau rele), ci doar Divinitatea. Înțelegând aceste lucruri și asumându-ni-le pe deplin, vom scăpa încet de frică, vom începe să avem grijă de noi, de sufletul nostru, să ne acceptăm așa cum suntem. Astfel, vom învăța să îi acceptăm și pe ai nosștri copii așa cum sunt și cum devin, mai mult observându-i. Aceasta va fi prima dovadă autentică a iubirii noastre față de ei: încrederea în ei și în capacitățile lor. NU impunerea în fața lor, condiționările, controlul, amenințările, și toate celelalte comportamente care pornesc din frică. 

Vrei un sfat de parenting din partea mea ?

Fii tu oglinda copilului tău așa cum îți dorești să fie în viitor !