Cristina,
fetița mea cea mare, este plecată de ieri la bunicii ei.
Andrei
este cu bona în parc.
Casa
este goală. Jucării împrăștiate în camera mare, firimituri încă
prezente pe masa din bucătărie, și o mulțime de lucruri ce stau ca pișcoțelele ce așteaptă să fie mâncate în
mintea mea, lucruri pe
care vreau să le finalizez sau pe care să le încep o dată.
Mă
hotărăsc să le aștern pe hârtie, mai întâi. Am experiență cu scrisul,
știu că asta mă ajută de obicei cel mai mult să evit o criză
interioară. Mă așez pe scaun și îmi iau un petec de hârtie
găsit aiurea, într-un coș unde ținem DIVERSE CHESTII, un creion
colorat de la fiică-mea, și dau să îmi notez lucrurile pe care
vreau să le fac astăzi... Caut un loc liber pe hârtie, însă ea e
plină cu alte notițe: niște reguli ne-negociabile pentru copii,
niște jucării „de cumpărat” pentru copii, numărul de
persoane care urmau să vină la ziua Cristinei, pe 1 Aprilie...
Pfiuuu!Toată viața mea din ultimii 3 ani este PLINĂ de ei !
Sunt
atâtea lucruri lucruri personale care stau în stand-by de când au
apărut micuții mei ! Nici hârtie sau pix ca lumea nu mai găsesc
în casa asta ...!
În ultimii 3 ani, m-am străduit ca o eroină pe un câmp de luptă, să
păstrez o minimă ordine în casă. Am folosit multe cutii de
plastic, de toate dimensiunile, pentru a depozita jucării și
„stuff” de-ale lor, am dat cu aspiratorul aproape în fiecare zi,
uneori și de de 2 ori, am cules după ei imediat ce făceau o mizerie. A fost ca un maraton treaba cu aspiratorul.
Nu puteam crede că, zilnic, sau chiar la câteva ore, se pot aduna
atâtea mizerii, resturi de mâncare, hârtii, bucăți de plastic !
Da, am fost ca un room-service 24 din 24! Dar știi ce ? Nu regret
absolut nimic !
Am
citit undeva că părinții buni devin slujitori ai copilului, fără
să crâcnească. O fac pentru că realizează că, asta este singura
modalitate prin care ei, cel puțin în primii ani de viață, copiii pot
supraviețui: să te pui în slujba lor. Am făcut asta, dar nu fără
să crâcnesc. Am încercat, însă, ca crâcnirile mele să se
manifeste mai mult în articolele mele din acest blog, sau în
jurnale, sau în discuții cu prietenele, și nu în fața copiilor. Cred
că așa s-a și născut acest blog. Din aceste mici dureri s-a
născut, din „nu mai pot-uri” …„după voi” dar și din
multe ”din cauza voastră”.
Am
avut săptămâni, chiar o lună întreagă, când nu am putut să mă
adun nici măcar o oră pe zi să pot pune de un articol. Scriam câteva
rânduri în jurnal, dar nu suficient cât să iasă un articol
serios. Mă uitam la colegele mele bloggerițe, mame, și mă miram când au ele timp să scrie atâta. Am aflat, mai târziu, că cele mai multe au copilașii mai mari, peste 4 ani, și că, atunci când copiii lor erau mici ca ai mei, abia dacă scriau și ele câte un articol, două, pe lună.
De
3 ani, copiii mei sunt pe locul I. Uff, ok, mi-au dat lacrimile. E
ok, am plâns de atâtea ori gândindu-mă la ei, încât a devenit
așa firesc să plâng din acest motiv. Am plâns când a fost Cris
la spital pentru prima oară, internată cu tatăl ei, pentru că eu
eram însărcinată cu Andrei (ok, nu mai văd ce scriu, mi se
blurează tastatura). Am plâns de câteva ori, după ce a adormit
sub mângâierile mele Cristina, noaptea. Atunci am plâns de dragul ei și de
recunoștință adâncă față de Divinitate că mi-a dat un
asemenea cadou neprețuit. Am plâns și în fața ei, și atunci
niște mânuțe mici mi-au șters lacrimile:
-
De ce plângi, mami ?
-
Plâng pentru că sunt tristă, mami. Dar o să îmi treacă …
Am
plâns și când am simțit că ai mei copii suferă. Am încercat să
trăiesc cu ei, atât bucuriile lor, cât și supărările lor. Au
fost momente când mi-am depășit cu mult limitele și zona de
confort ca să pot sta cu ei, în brațe, sau de vorbă, sau la
joacă… Mi-am lărgit inima, cum se spune în spiritualitatea ortodoxă, mi-am
augmentat capacitatea de răbdare, am scris și am citit mult ( cel mai mult în timpul
orelor de somn ale copiilor). Prin maternitate, m-am cunoscut mai
bine pe mine dar mi-am găsit un echilibru interior, pacea și esența feminității (voi dezvolta într-un articol viitor ).
Doamne,
nimeni, în afară de mame nu poate înțelege dragostea cu care poate
fi privit un copil ! Nimeni, în afară de cea care și-a simțit
copilul în burtică lovind-o cu piciorușele, nu poate înțelege
bucuria dulce de a săruta niște piciorușe mici ! Și este ok că
este așa. Este ok că acum înțeleg treaba asta așa de bine și
nu mai am pretenții ca și alții, care nu au copii sau au alți
copii, să simtă aceste lucruri pentru copiii mei.
Deși,
există oameni care m-au ajutat mult, și mi-au îndrăgit copiii,
tăticul lor, mătușica, bunicii, Roxana, și am văzut, uneori,
aceeași sclipire duioasă privindu-i pe care știu că o am și eu.
Le sunt recunoscătoare și îi iubesc și mai mult pentru
abilitățile inimii lor.
Deja au trecut 2 ore jumătate de când am rămas singură. Timpul meu pentru mine s-a scurs scriind tot despre mine și ei. Asta e, îmi asum și mă iubesc că așa sunt... o mamă scriitoare !