Thursday, April 26, 2018

Când copiii nu-s acasă ... sunt în inima mea !


Cristina, fetița mea cea mare, este plecată de ieri la bunicii ei.
Andrei este cu bona în parc.
Casa este goală. Jucării împrăștiate în camera mare, firimituri încă prezente pe masa din bucătărie, și o mulțime de lucruri ce stau ca pișcoțelele ce așteaptă să fie mâncate în mintea mea, lucruri pe care vreau să le finalizez sau pe care să le încep o dată.
Mă hotărăsc să le aștern pe hârtie, mai întâi. Am experiență cu scrisul, știu că asta mă ajută de obicei cel mai mult să evit o criză interioară. Mă așez pe scaun și îmi iau un petec de hârtie găsit aiurea, într-un coș unde ținem DIVERSE CHESTII, un creion colorat de la fiică-mea, și dau să îmi notez lucrurile pe care vreau să le fac astăzi... Caut un loc liber pe hârtie, însă ea e plină cu alte notițe: niște reguli ne-negociabile pentru copii, niște jucării „de cumpărat” pentru copii, numărul de persoane care urmau să vină la ziua Cristinei, pe 1 Aprilie...
Pfiuuu!Toată viața mea din ultimii 3 ani este PLINĂ de ei !
Sunt atâtea lucruri lucruri personale care stau în stand-by de când au apărut micuții mei ! Nici hârtie sau pix ca lumea nu mai găsesc în casa asta ...!



În ultimii 3 ani, m-am străduit ca o eroină pe un câmp de luptă, să păstrez o minimă ordine în casă. Am folosit multe cutii de plastic, de toate dimensiunile, pentru a depozita jucării și „stuff” de-ale lor, am dat cu aspiratorul aproape în fiecare zi, uneori și de de 2 ori, am cules după ei imediat ce făceau o mizerie. A fost ca un maraton treaba cu aspiratorul. Nu puteam crede că, zilnic, sau chiar la câteva ore, se pot aduna atâtea mizerii, resturi de mâncare, hârtii, bucăți de plastic ! Da, am fost ca un room-service 24 din 24! Dar știi ce ? Nu regret absolut nimic !




Am citit undeva că părinții buni devin slujitori ai copilului, fără să crâcnească. O fac pentru că realizează că, asta este singura modalitate prin care ei, cel puțin în primii ani de viață, copiii pot supraviețui: să te pui în slujba lor. Am făcut asta, dar nu fără să crâcnesc. Am încercat, însă, ca crâcnirile mele să se manifeste mai mult în articolele mele din acest blog, sau în jurnale, sau în discuții cu prietenele, și nu în fața copiilor. Cred că așa s-a și născut acest blog. Din aceste mici dureri s-a născut, din „nu mai pot-uri” …„după voi” dar și din multe ”din cauza voastră”.
Am avut săptămâni, chiar o lună întreagă, când nu am putut să mă adun nici măcar o oră pe zi să pot pune de un articol. Scriam câteva rânduri în jurnal, dar nu suficient cât să iasă un articol serios. Mă uitam la colegele mele bloggerițe, mame, și mă miram când au ele timp să scrie atâta. Am aflat, mai târziu, că cele mai multe au copilașii mai mari, peste 4 ani, și că, atunci când copiii lor erau mici ca ai mei, abia dacă scriau și ele câte un articol, două, pe lună.
De 3 ani, copiii mei sunt pe locul I. Uff, ok, mi-au dat lacrimile. E ok, am plâns de atâtea ori gândindu-mă la ei, încât a devenit așa firesc să plâng din acest motiv. Am plâns când a fost Cris la spital pentru prima oară, internată cu tatăl ei, pentru că eu eram însărcinată cu Andrei (ok, nu mai văd ce scriu, mi se blurează tastatura). Am plâns de câteva ori, după ce a adormit sub mângâierile mele Cristina, noaptea. Atunci am plâns de dragul ei și de recunoștință adâncă față de Divinitate că mi-a dat un asemenea cadou neprețuit. Am plâns și în fața ei, și atunci niște mânuțe mici mi-au șters lacrimile:

- De ce plângi, mami ?
- Plâng pentru că sunt tristă, mami. Dar o să îmi treacă …



Am plâns și când am simțit că ai mei copii suferă. Am încercat să trăiesc cu ei, atât bucuriile lor, cât și supărările lor. Au fost momente când mi-am depășit cu mult limitele și zona de confort ca să pot sta cu ei, în brațe, sau de vorbă, sau la joacă… Mi-am lărgit inima, cum se spune în spiritualitatea ortodoxă, mi-am augmentat capacitatea de răbdare, am scris și am citit mult ( cel mai mult în timpul orelor de somn ale copiilor). Prin maternitate, m-am cunoscut mai bine pe mine dar mi-am găsit un echilibru interior, pacea și esența feminității (voi dezvolta într-un articol viitor ). 
 
Doamne, nimeni, în afară de mame nu poate înțelege dragostea cu care poate fi privit un copil ! Nimeni, în afară de cea care și-a simțit copilul în burtică lovind-o cu piciorușele, nu poate înțelege bucuria dulce de a săruta niște piciorușe mici ! Și este ok că este așa. Este ok că acum înțeleg treaba asta așa de bine și nu mai am pretenții ca și alții, care nu au copii sau au alți copii, să simtă aceste lucruri pentru copiii mei.
Deși, există oameni care m-au ajutat mult, și mi-au îndrăgit copiii, tăticul lor, mătușica, bunicii, Roxana, și am văzut, uneori, aceeași sclipire duioasă privindu-i pe care știu că o am și eu. Le sunt recunoscătoare și îi iubesc și mai mult pentru abilitățile inimii lor.

Deja au trecut 2 ore jumătate de când am rămas singură. Timpul meu pentru mine s-a scurs scriind tot despre mine și ei. Asta e, îmi asum și mă iubesc că așa sunt... o mamă scriitoare !

Monday, April 23, 2018

Să învățăm să relaționăm pentru copiii noștri !


Este incredibil dar așa e : omul este un UNIVERS ENERGETIC. De credințe, convingeri, gânduri, trăiri, viziuni, vise, dorințe. Tot ce „se întâmplă” este, în mare parte, 90% manifestările tuturor acestora, în exterior. Vedem sau nu vedem, suntem conștienți sau nu suntem conștienți, așa e. Abia când începem să fim conștienți, și asta se întâmplă când vine momentul, ne dăm seama, fir cu fir ,de toate acestea dinăuntrul nostru. Și durează un timp ...mai mult sau mai puțin la fiecare dintre noi.

Cam tot ce am învățat despre ce înseamnă o relație este fals. Tot ce am învățat despre ce este bun și de preferat într-o relație este aiurea, neplăcut, fals. Si asta se vede după reacțiile celor mai mulți oameni din jurul tău….în timp, dar și după modul în care te simți.
Copiii sunt niște receptori extraordinari de energie. Energia e ca o pânză de păianjen. Orice mică gâză se pune pe ea, aceasta tremură, resimte greutatea energetică. Gâzele sunt toate disconforturile noastre, neacceptările, blocajele, furiile …

Ca să se dezvolte cât mai armonios, copilul are nevoie, în primul rând de modelul a doi oameni care știu să discute lucrurile asertiv, să își managerieze conflictele și să își împlinească nevoile personale și relaționale non-violent.

Hai să intrăm în relații mai delicat, mai prudent… pentru copiii noștri !

Să te expui unor situații inconfortabile: asta înseamnă să vrei să crești


În dimineața asta, nu voiam decât să mă relaxez în scaunul de masaj cu o cafea.
Ca de obicei, peste mine, au venit, pe rând copiii, Andrei, apoi Cristina.
Cu o ușoară tristețe (știu că am pretenții cam mari dacă mai aștept ca atunci când sunt cu ei acasă să mai vreau să fac și ceva doar pentru mine), mi-am reglat totuși atitudinea, și i-am primit, știind totuși că mă sforțez să o fac, dar și încurajată în același timp de încântarea de a-l vedea pe micuțul meu că escaladează zona de jos a scaunului de masaj singur, la 9 luni !…. Am rămas cu ei în brațe, ei făcând ceva împreună, iar eu, continuându-mi gândurile.

Am început să îmi răspund tot mai clar la întrebarea de unde frustrările mele în relația de cuplu.
Pentru că în tot timpul ăsta, eu, o femeie puternică totuși (așa mă consider dincolo de definiția dată astăzi acestui termen), așteptam umărul, cuvântul, privirea unui bărbat la fel de puternic. Unui bărbat care să îmi spună uneori ce e potrivit, să îmi înțeleagă unele dorințe, suspinuri, fără să le mai evalueze ca fiind fitze, mofturi, neadecvate, multumeste-te cu cât ai șamd.
Realitatea este că dintre noi 2, eu sunt cea conștientă de partea de comunicare, el este cel ce nu se ocupă atât cât aș vrea eu de relația noastră de cuplu. Și, imaginându-mi prea mult răspunsurile pe care le-aș aștepta, în comparație cu realitatea care diferea atât de mult, rămâneam cu frustrarea.
A. mă iubește. Dar mă iubește domestic. În modul ăla în care un soț tradițional își iubeste soția: aduce bani în casă, mai ia câte un dar la copii si se joacă vreo oră cu el, mai spală vase, ne duce cu mașina pe unde avem nevoie, e activ sexual. Dar eu nu mă simt cuprinsă de o astfel de relație și de viață.Visele mele, căutările mele NU AU LOC într-o astfel de viață. Asta e tot. Am făcut eforturi și am reușit să mă împac, să intru în viața mea, în rolurile mele cât mai bine posibil, din dragostea pe care mi-au insuflat-o și mi-o insuflă zilnic copiii mei...însă...


Cristina e gata să verse cafeaua care stă pe un colț de canapea. O iau repede dar o altă mânuță mică se gață de marginea cănii și e gata să o verse, ba chiar varsă câțiva stropi. Simt furia cum mă cuprinde, mai ales că am tot acceptat să stau cu ambii copii în scaunul relaxării MELE deși nu voiam, și mă ridic să plec. Sunt gata să scot printre dinti… „Ia sa plec eu de aici. Să scăpați de mine!”
UPS! Ușa deja s-a închis dar cuvintele au rămas acolo în sufragerie, cuvinte pe care le auzeam atât de des de la … mama.


Mi-a zis Robert, un terapeut drag mie, că el nu pierde vremea cu oamenii care nu pot primi din ce are el de oferit. A. e posibil totuși să primească ce îi ofer dar nu văd/simt încă ? Și nici el nu simte încă ce primește de la mine ?! Dar nu ar fi frumos să avem discuții când despre ce vreau și am nevoie eu, când despre politică, finanțe și alte chestii care îl interesează pe el ? El e încă la nivelul la care crede că trebuie să primească mai mult, ceva mai pe limbajul lui. Și eu la fel.

Mi-a zis Robert că ies și intru ...în inimă. Îl cred. Simte asta după tonalitate. Îmi dau și eu seama de asta. El e un tip evoluat, își dă seama de lucrurile astea.
Mă bucur că abia de puțin timp observ un lucru pe care îl fac mai bine… scriu și vorbesc cu mai multă claritate, și folosind mai mult latura cognitivă. Înainte, efectiv mă blocam în pisarea aceleiași idei, aceleiași descrieri ale unei stări.
Chestia e că încă mai am răni- de aici și stresul pe care îl simt (mult mai puțin, evident) atunci când mă întâlnesc cu o anumită persoană, și așteptarea de a primi gânduri, cuvinte neplăcute, critici. Cumva AM ÎNVĂȚAT asta. Tot ce știu despre mine este CE AM ÎNVĂȚAT.
Acum că vreau să evoluez, nu cumva, mă încarcă, îmi sunt poveri, relațiile cu oameni care încă își mai dorm somnul manipulărilor, amenințărilor, învinovățirilor, pasivității agresive ?

Odată ce pornești sincer în căutarea propriului sine, începi să înțelegi foarte bine și pe cei care ți-au greșit. Înțelegi că dependențele, supărările, certurile lor nu erau decât manifestări ale propriilor conflicte și tensiuni interioare de care nu erau sau erau foarte puțini conștienti, dintre automatismele și convingerile care nu le mai serveau provenite din familia din care se trăgeau și dorințele lor bune, și că singura ta problemă a fost că te aflai și pe acolo ….
Mă retrăgeam adesea din ce vedeam că se întâmplă, din deformările pe care le vedeam că încep să se întâmple, voiam să înceteze, dar mă transformam, pe nesimțite si fără voia mea, într-un monstruleț. Așa de fundamentale sunt relațiile !

Să te expui, riscând în situații de tot felul care te ajută să crești, să îți hrănești și crești sinele, așa cum zice Robert, asta am de făcut. 



Ioana, o mămică ce lucrează cu ea

Wednesday, April 11, 2018

Ăsta e un tată deștept !

Trebuie sa va impartasesc asta.
Am in fata mea, de cateva minute bune, un tablou miscator incantator:
Fetita, la vreo 4 ani cu tatal ei: au iesit sa manance impreuna.
Tatal e atat de relaxat, o asculta pana la capat, ii cere parerea, rad impreuna, se uita pe fotografii si povestesc. Fetita e si ea foarte relaxata, ii poveste tatalui lucruri.
Pot prezice ca fetita asta va sti ca femeie sa isi cunoasca feminitatea, alaturi de un astfel de tata, ii va creste increderea in ea si va fi stapana pe ea in fata barbatilor. Am o banuiala ca el habar nu are cat bine ii face fetitei lui.
Bravo tati !!!