Thursday, August 24, 2017

Cum m-am schimbat de când am devenit mamă (2)



 Cred că sunt o mamă normală, suficient de bună


Nu știu dacă aleg întotdeauna ce este mai bine PENTRU COPII. Nu pot fi altruistă mereu. Eu cred că fac ce este mai bine pentru ei, dar nu sunt sigură că reușesc cu adevărat asta, de fiecare dată.
Știu sigur, însă, că mă însoțește adesea o stare apăsătoare  că nu îi feresc de poluare, de exemplu, că nu le ofer acest drept elementar de a respira și ei un aer NORMAL. Apoi, ca greșeală care îmi mai apare în conștiință e că am dat prea repede dulce fetiței. Deși mă ascultă când suntem într-un supermarket și nu se tăvălește deloc și nici nu țipă că nu îi iau ceva. Se întâmplă cam așa ceva:
Ea își alege de pe raft ceva ce îi atrage atenția, un pachet de biscuiți să spunem.
Mi-l arată zâmbind.
Iar eu, tot zâmbind, și încercând să fiu cât mai reală, îi zic:
-Nu, mami, nu luăm ăia ... nu sunt buni.
Ea, zâmbind, se duce să pună pachetul la loc.
Mie, acest dialog îmi spune foarte multe. În primul rând, că ea are încredere în mine, în ce îi spun eu. Apoi, că ține la relația noastră, ea, în felul ei, se simte iubită, de mine. Un alt lucru care îmi confirmă asta, este felul în care vine la mine atunci când mă vede la grădi, când vin să o iau. Îi strălucesc ochii și fuge la mine repejor să o iau în brațe, apoi râdem amândouă nas în nas.





Starea de prezență a mamei: LUCRAREA cea mai de preț

S-au schimbat multe lucruri în bine… de când m-am căsătorit.
Anxietatea mea s-a mai potolit, în primul rând. Căsătoria e un cadru sigur, în care mă simt liniștită și în siguranță.
Apoi, m-am maturizat. Până în momentul măritișului, nu dădusem cu capul de multe din neajunsurile și imperfecțiunile țării în care trăiesc, și nici ale universului meu interior. În primul rând, multe umbre au ieșit la iveală, și mi-au îngreunat viața, trăirea de-a lungul zilei. A trebuit să învăț să le accept, să las să se integreze și ele în „aluatul” ăsta de om care sunt.  A trebuit să învăț să duc conflictul dintre a sta eu cu mine, și a sta cu copiii, 100% prezentă petru ei. O, Doamne, cred că asta  a fost cel mai greu și motivul cel mai frecvent pentru care am simțit furie. A trebuit să fac eforturi în acele momente, să mă CONCENTREZ PE PREZENT, și să mă IMPLIC TOATĂ în jocul cu ei, sau cu unul din ei. .. Azi înțeleg că acesta este cel mai bun lucru pe care îl poate face cineva în viața asta, să învețe să stea și să FIE PREZENT. Acolo, în starea aceea, se vindecă parcă toate, și TRĂIEȘTI cel mai adevărat. Totodată, această sforțare bună m-a făcut să realizez cât de mult stăteam eu în trecut, și rumegam, inutil, bucăți de situații și replici, sau, lăsând anxietatea să mă cuprindă, făceam tot felul de scenarii de viitor.
Sigur că poți avea unele momente în zi când da, ÎȚI DAI VOIE să mai faci și unele inventare, deci să accesezi unele amintiri, să rememorezi unele situații, sau să faci unele planuri pe care ți le-ai dori pentru viitor. Dar, după ce ai terminat de făcut asta, back to PRESENT ! Doar în starea de prezență, poți fii atent la tine, la celălalt, la amănunte, la a nu uita să zici ceva. Doar așa te poți conecta cu adevărat la celălalt, la viață, și poți simți că trăiești plenar.  În acel moment al prezentului, omul poate atinge cea mai mare armonie de care e capabil la acel nivel al maturizării lui. Altfel, trec zilele, trec anii, și  intuitiv, cred că poți ajunge doar o mare minciună, o mască blocată în regretele trecutului și amărâtă că planurile de viitor nu se mai împlinesc.




Am învățat să fac pauze mici de la ceea ce fac. Nimic nu „arde” niciodată. Totul poate aștepta. Starea mea de bine (în sensul de prezență), însă, nu vreau să o las să aștepte. Ea trebuie să fie prioritară mereu mereu. De aceea, mai bine îmi propun să fac ceva anume, și accept toate activitățile la care spun, implicit „nu” în acea zi. Sunt minunate, abia aștept să le fac, dar, daca nu voi reuși azi, nu voi suferi. Am răbdare cu mine. Și timpul are răbdare cu mine. În aceste pauze mici pe care mi le iau, pot respira profund, pot face scurte exerciții fizice, sau doar o scurtă întoarcere în mine, să mă întreb „ce mai fac”. Mă mai iau „valurile”, și îmi zic „până nu termin X, nu mă odihnesc”, dar acum știu că nu e sănătos ce fac, și mă accept și aștept să îmi revin. Pauzele acestea mici îmi arată că nu lucrul pe care îl fac este cel mai important, ci eu, capacitatea mea de concentrare, adunarea mea înuntru și în afară, atenția pe care o proiectez și în afară și înăuntru, care sunt concomitente. Ceea ce mă ajută să nu mă pierd în „A FACE”, ci îmi amintesc că superior e „A FI”.  Toate lucrurile și mâncărurile mâncate în starea de prezență, în A FI, au gust mai bun. În plus, un alt avantaj este acela că nu mai ești așa obosit. Foarte mult timp mi-a luat să … SIMT ZIUA. Acel „Seize the Day” tare greu a fost pentru mine. E practic o ieșire din tine și în același timp o arătare a ta în fața lumii. A te oferi, pentru a primi, în același timp. Și asta presupune curaj. Ascultarea unui guguștiuc cu atenție, a motorului unei mașini, cu toată ființa, a acestor sunete cotidiene poate ajuta la exersarea stării în prezent. Dar și savurarea unei mâncări, bucătură cu bucătura. Simțirea efectului pe care îl au bucăturile asupra papilelor gustative.



Copiii mei m-au făcut mai Umană


S-a schimbat destul de mult, și în bine, raportarea mea la oameni. Am învățat să fiu mai apropiată de ei, și de durerile lor. Să fiu mai autentic umană. Și am învățat să fac asta, începând cu mine. Mi-am dat seama că, cu cât mai multe pretenții am, cu atât mă autoidentific cu o persoană dependentă, dar caut și să îmi asigur și nefericirea. Pentru că cine are pretenții, mereu va fi dezamăgit. Sănătos e să stai cât mai mult „la tine acasă”, înăuntru, să îți colorezi Universul tău interior. Și că, dorința asta „disperată” de a împărtăși, și de a avea un partener care „să simtă exact ce simți și tu” e un pic bolnăvicioasă, adică, cam egocentrică. Maturitatea psihologică și spirituală a început să înflorească când mi-am acceptat emoțiile, și am învățat să le susțin, să mă uit la ele, și să mă bucur eu cu mine. Asta nu înseamnă că nu am mai împărtășit, chiar și acest articol este ceea ce ofer eu oamenilor, însă s-a diminuat așteptarea ca celălalt să trăiască același entuziasm ca și mine. Sau aceeași tristețe. Cred că asta înseamnă și că mi-a crescut autonomia emoțională. Și de asta vorbesc și de maturitatea spirituală. Pentru că, cred că omul este făcut să ajungă la armonizarea tuturor celor dinuăuntru, la iubirea de sine și de ceilalți, desăvârșită. Iar iubirea nu presupune în niciun caz să aștepți ceva de la celălalt. Ci să oferi. Să oferi mereu, dintr-un rezervor plin, în care tu ți-ai crescut, ca într-o mică seră, sau grădină, sentimentele, convingerile, în care tu singur (ghidat de pilotul vocii intuiției)  îți manevrezi cum știi lucrurile, și în care tu singur ești responsabil de ele. Asta e cea dintâi preocupare a unui om, și cea care îl ajută să fie și un părinte adevărat.




Îmi iubesc copiii cu noblețe


Am învățat ce important e să fiu, ca om și ca mamă, calmă, senină, împăcată. Am învățat că, din această stare, le pot spune orice, și pot face orice cu copiii, și nu simt că aș greși ceva. Și că asta e și cel mai important pentru copii: să aibă un părinte disponibil, senin, în majoritatea timpului. Am învățat să îmi iubesc copiii cu noblețe. Dar am învățat și să îmi asum și să mă prezint așa imperfectă și cu limite în fața copiilor mei, chiar dacă încă îmi e inconfortabil. Am învățat ce dușmani mari îți pot fi graba, nemulțumirea, și condiționările „poți fii fericit doar dacă...”






Tuesday, August 15, 2017

Visul unei mame



Sunt obosită, dar încă mă simt în putere. Cred că mă simt așa pentru că am iubit azi. Am oferit iubire. Și e... nu știu cum, magic. În ciuda oboselii pe care o simte trupul, iubind, simți că prinzi puteri, și vrei să iubești și mai mult, să oferi și mai mult...

Mulțumesc, Cristina mea. Am un nod în gât, acum când scriu aceste rânduri, pentru că am blocată o Emoție mare mare care vrea să iasă și să își exprime energia... Este ... emoția care însoțește ceea ce mă face, de 2 ani și 4 luni, să mă numesc „mamă”, și să mă simt ca una. Datorită ție, am înțeles puterea pe care o poate avea dăruirea de sine. Datorită ție, fetiță frumoasă, am înțeles puțin mai mult și mai bine din iubirea cu care ne iubește Dumnezeu. Îmi simt inima Vie, plină de Emoții, datorită prezenței tale. Știi cât te iubesc, măi Fulg de Nea ? Știi că am o neliniște plăcută de fiecare dată când mă duc să te iau de la grădi ? Ca atunci când, adolescentă, mă duceam, îndrăgostită, și abia ținându-mi în frâu entuziasmul, la o întâlnire cu un puști...



Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu când mă gândesc la ce înseamnă să fii părinte, îmi vine în minte doar o mare mare responsabilitate. Preocuparea de a-ți împlini visurile de părinte bun, nu mi se pare opțională, pentru că, dezavantajul mare este că, cât tu închizi ochii și uiți să mai fii atent, să mai lucrezi cu tine, să te bizui nepăsător și ignorant pe „las că merge și așa!”, copilul crește, și învață și... ce nu ai vrea tu, poate să învețe. Și s-ar putea ca abia când ajunge școlar sau adolescent să te confrunți cu deformările pe care le-a pricinuit inconștiența ta cât erai în relație cu el în primii anișori.

Am un vis de mamă.
Un vis despre cum să ne purtăm noi, părinții, cu copiii noștri. Și cum, astfel, ei cresc și formează, împreună, o lume un pic mai bună. Nu îmi permit să visez prea departe, la comportamentul profesorilor sau educatorilor față de copiii noștri, mă limitez la părinți, pentru că totul, nu-i așa, începe cu ei.
Visez la o relație părinte-copil bazată pe seducție. O seducție de zi cu zi către tot ce știi tu, părinte mare și responsabil, că e bine să facă copilul tău, ca să crească mare și sănătos
În visul meu, copilul este sedus zi de zi de exemplul personal al părintelui. Aceștia râd zilnic, umăr la umăr, în hohote. Adesea, copilul și părintele stau ca doi oameni normali de vorbă pe o bancă, despre ... prezent. Despre vântul care bate. Despre culorile tricourile oamenilor. Despre frunzele care cad. Și fac asta mâncând o inghețată. Sau doar stând așa.
Mai visez o mamă care se poartă normal, căreia nu îi pasă de „gura lumii”, și își ascultă intuiția în orice situație în care se află implicată atât ea cât și copilul ei, și care nu interzice, și nici nu dă „ vreo pălmuță la fund”, nu inventează bau-bau-ri și alți monstruleți ca să știe copilul de frică. Nu forțează copilul cu nimic, și își cere iertare de fiecare dată când greșește. În această paradigmă, cei doi doar se bucură unul de prezența celuilalt, simțindu-se onorați pentru timpul pe care îl petrec împreună.

 În acest vis al meu, singura formă de autoritate este smerenia. Iar manifestarea ei este tăcerea și privirea mereu plină de înțelesuri. Visez că măreția părintelui constă doar în dragostea sa tainică și neclintită, și nu în decibelii tonului său, sau în numărul de reguli pe care le-a creat pentru copiii săi. Puterea sa ? Căldura brațelor sale mereu deschise și sinceritatea sa. Limbajul iubirii lor ? Jocul.
Nu-i așa că e frumos visul meu ? :)
Dar va rămâne pururi doar un vis, pentru că, nu-i așa, nicio mamă din lume nu poat fi atât de odihnită, atât de disponibilă, atât de ne-rănită emoțional, încât să se poarte altfel permanent cu copiii ei.
Și totuși ... e bine să visăm, ne întărim năzuințele.

Saturday, August 12, 2017

Prima scrisoare de dragoste către copiii mei


Dragii mei copii,

Vreau să vă spun că eu v-am adus pe lume ca să vă bucurați.
V-am adus pe lume din iubire și pentru a iubi.
V-am purtat cu mult drag timp de 9 luni în pântece, v-am mângâiat încă de când erați acolo, v-am proiectat imaginativ, și v-am așteptat, pe amândoi, cu mult entuziasm.
Vreau să știți că nu mai există niciun posibil frate sau soră mort/moartă înainte de a se naște nici înainte și nici după voi, până acum. Și așa ne dorim, și eu și tatăl vostru, să râmână cu ajutorul lui Dumnezeu. Să rămâneți doar voi copiii noștri, și să vă ajutăm să creșteți cum putem noi mai bine.
Îmi doresc să știți că până acum m-am folosit mult de existența voastră, și sunteți pentru mine sursă de inspirație și motive de a fi eu mai bună pe zi ce trece.
Vreau să vă fiu model. Model de viață trăită frumos și conștient. Model de iubire. Și chiar model de meserie.
Îmi doresc să mai știți, că, deși am fost de multe ori tentată să vă forțez, și atât eu cât și tatăl vostru am mai făcut-o, fie să vă îmbrăcați, să mâncați sau să vă punem scutecele când voi nu voiați, suntem determinați amândoi să nu mai facem asta. Vrem să vă respectăm ca pe niște ființe umane libere și demne ce sunteți. Și suntem dispuși să ne asumăm orice ar însemna asta.
Și eu și tatăl vostru am crescut mult în relație de când v-am născut și ne simțim mai maturi, și mai pregătiți să vă însoțim în această călătorie a vieții pe pământ cu fiecare zi.
Vă rog și pe voi, dragii mei, să nu forțați pe nimeni în viață, niciodată ! Tare rău face treaba aceasta, atât vouă, persoanei respective, și întregii relații. Va spun din proprie experiență, iubiții mei, că un om, oricâte ar citi și ar înțelege rațional, nu se poate schimba, decât atunci când e pregătit să facă asta. Și numai Dumnezeu știe lucrul acesta. Așa că, vă rog, fiți voi înșivă niște oameni iubitori, străduiți-vă să fiți niște oameni plăcuți, dar nu impuneți niciodată nimănui nimic. Dacă nu mai sunteți doriți într-un loc sau într-o relație, atunci, îndepărtați-vă ușor, fără să faceți vreo presiune, fără să dojeniți sau să cereți explicații.
Omul este ca un munte, dragii mei. Are zăcăminte neprețuite, dar are și crengi uscate. Are culmi înalte, dar are și văi adânci. Are șerpuiri line de râu, dar, uneori, sunt și mai bruște. O viață se chinuiește omul să se înțeleagă și să se cunoască pe sine, și tot nu reușește să o facă total. Așa că nu vă pierdeți din energie prea mult astfel. Oricum, lucrurile pe care le aveți de înțeles le veți înțelege întotdeauna la momentul potrivit, nu vă faceți griji !
Vreau să vă mai spun, iubiții mei iubiți, că nu îmi sunteți datori cu nimic. Tot ce am făcut și fac, toată grija pe care o am acum petru voi și va urma să o mai am, tot ce presupune creșterea unui copil în zilele noastre, recunosc că am făcut-o uneori și trăgând parcă de mine, dar din ce în ce mai mult o fac din dragoste. Simt tot mai mult ceea ce intuiam că voi trăi înainte să vă nasc: că este o onoare și un privilegiu să vă am ca musafiri și companioni pe acest drum al vieții. Îmi propun să nu vă fac vreodată să vă simțiți vinovați, pentru nimic. Nu uitați, nu îmi datorați nimic. Vă spun doar că inima mea îndrăgostită de voi și-ar dori mult să mă iubiți, ar fi cea mai mare răsplată și bucurie să rămânem o echipă până la sfârșitul vieții ăsteia părintești și după.

Cu iubire,
mama

Thursday, August 3, 2017

Cum m-am schimbat de când au apărut copiii (partea I)




Sunt pur și simplu alt om de când am născut-o pe Cristina.
M-am schimbat și fizic (am câteva kg. în plus și o coafură total diferită), dar, mai ales, sufletește.

În primul rând, am mult mai multă încredere în mine. În alegerile mele, mărunte sau mărunțele de ceas de ceas. Pentru asta mi-a trebuit mult, căci sufăr de conflicte interioare intense (bătălii între emisfera stângă și cea dreaptă), de perfecționism (oai, ce bătaie de cap mi-a dat ăsta, în rolul de mamă) și de blocaj în inacțiune, când nu pot asuma nicio decizie ( să spăl vase sau să fac curat în cameră? Să fac x sau y ? însoțite de stări de anxietate). Azi am ajuns să cred că am cea mai potriviă și necesară viață pentru a deveni cine am fost chemată să fiu și nu mă mai îndoiesc de asta ca altădată ! O viață potrivită pentru a-mi armoniza contrariile. Pentru a accepta ceea ce mi se părea de neacceptat la mine. Pentru a cunoaște ceea ce nu cunoșteam despre mine.

În al doilea rând, am învățat să prețuiesc lucrurile mărunte. Cred că nicio experiență nu te învață mai bine chestia asta, ca maternitatea.
Să prețuiesc, pur și simplu, mâncarea pe care o mănânc. Fiecare bucățică. Patul în care dorm, covorul pe care calc. Sincer, nu e literatura ce scriu, e pura realitate. Să calc pe covor și să îmi zic: „Ce covor mișto ne-am luat ! Ce fain se simte sub picior!” Ceea ce nu aș fi făcut înainte. Din punctul ăsta de vedere, eram o insensibilă la lucrurile din jur. Nu știam să le apreciez, și da, le luam așa, gratuit.
Somnul, (mai ales cel de prânz), masajul, respirația profundă, băile calde au fost, alături de cafea, activitățile care m-au ajutat foarte mult să mă „resetez”, să îmi găsesc puterea interioară, să îmi umplu rezervorul cu iubire.

În al treilea rând, am înțeles mult mai bine lucruri legate de spiritualitate, de relația cu Dumnezeu, pe care, până atunci, le înțelegeam doar teoretic. De exemplu, am înțeles chiar azi că „Doamne, miluiește!” spus așa des în Biserica Ortodoxă nu este deloc o milogeală, ci este rugămintea foarte conștientă a unui om liber și demn către un Dumnezeu liber și demn. Am înțeles mai ales modul dezinteresat și total în care ne iubește Dumnezeu pe fiecare dintre noi.

Apoi, foarte important pentru mine a fost că am învățat să îmi ascult și să mă încred mai mult în intuiție, ghidul natural și cel mai de preț al ființei mle, cel care îmi aduce echilibru și pace. Desigur că nu exclud, ba chiar am început să mă informez și să învăț mai multe despre om, despre psihicul lui și diverse teorii legat de funcționarea acestuia, dar ființa funcționează cel mai bine cu toate integrate. Știu sigur că un om bolnav psihologic nu poate fi un om sănătos spiritual. Se poate doar amăgi și chinui.

Am învățat să mă iubesc mai mult pe mine, să fiu atentă și să am răbdare să îmi ascult dialogul interior.

Am învățat să disting propriile proiecții de realitate.

Am învățat pur și simplu să îmi iau viața în mâini, și să fiu eu șefa propriilor acțiuni.

Am spus conștient: „iartă-mă, am greșit!”

Am învățat să văd în multe din necazurile, mici și mari de peste zi, în blocajele și conflictele interioare semnificațiile lor și că au fost pentru că pur și simplu nu le-am putut evita, pentru ca așa eram atunci, și că toate spuneau ceva despre mine, și că am nevoie să aflu ce anume spuneau treptat, cu răbdare. Eu, nu altcineva.

Am învățat că oricine este în viața mea este ca să mă învețe ceva, să îl învăț eu. În orice caz, nicio întâlnire nu e pură întâmplare, mereu e o semnificație dincolo de ea. Fie am de învățat ceva despre compasiune, fie despre dragoste, dar cel mai des în ultima vreme, despre acceptare. Acceptarea diferențelor, și că am nevoie să fiu mereu „trează” și pe poziție, încrezătoare în mine și în forța mea interioară,.

Și, nu în ultimul rând, am învățat multe de la micuții mei copii. Sincer, am învățat atâtea de la Cristina mea...
Am învățat să respect. Am trecut de la a o implora să mănânce, până în ziua de azi, la a arunca mâncare imediat ce ea întoarce capul și zice „nu vleau”.
 Am învățat să respect, și să analizez un pic motivațiile pentru care cineva se comportă într-un fel, în loc să reacționez cum îmi „vine”. Am văzut că pot să observ doar gândul, și îndemnul lui, care vine din amigdala, dar să nu fac ce spune, conștientă că nu mă reprezintă cu adevărat. Am învățat și să mă iert dacă mai greșesc, și am greși de atâtea ori față de soțul și copiii mei.

Am învățat să văd lumea prin ochii altcuiva, fără să renunț la mine, și să îmi permit doar să FIU alături de copilul meu. Prezența conștientă, privirea în ochi, le-am exersat de sute de ori cu fetița mea, și de aceea cred, noi două suntem tare apropiate, și vom avea o legătură indestructibilă pe viață, și poate chiar dincolo de ea, cu bunăvoința lui Dumnezeu. Și știu că și micuța mea simte asta.

Pentru că Cristina este primul copil, am o dragoste mare, specială, fragilă și puternică în același timp. Dar mă las tot mai cucerită și de bebelușul meu băiat care e un ambițios, un puternic, și un sensibil în același timp. Ei sunt doar MOTIVE în PLUS să lucrez la mine și mai abitir. Acum știu sigur că, dacă vreau să crească sănătoși psihologic și spiritual, am nevoie ca eu, mama, să fiu cât mai sănătoasă psihologic, să fac și ale mele, să am încredere că și alții îi pot iubi, în felul lor (soțul, bunicii, mătușa, educatoarea etc.), și să mă încred în Dumnezeu care îi va ghida către o viață în care să culeagă florile bucuriei și ale împlinirii sufletești.

Am „luptat” cu oboseala, perfecționismul și obsesiile lui, abuzurile și rănile personale, și până acum, pot exclama mulțumită : „M-am descurcat !”

Așa că, până acum, nu am decât motive să le MULȚUMESC copilașilor mei !


Mămici, stați acasă cât mai mult cu copiii ! Fiți acolo pentru ei !



Atmosfera cel mai des intâlnită în prima familie (așa cum o percepi tu) va dainui în cerul tău interior aproape toată viața (și chiar când vei face eforturi de schimbare, ea te va „lupta” toată viața). Și de aceea, instinctiv și inconștient, de cele mai multe ori, vei încerca sa o readuci în fiecare context social în care te vei afla, în fiecare interacțiune. De aceea, statul acasă înainte de a naște și după ce am născut (2 ani cu primul copil, și vreo 8 luni vreau să stau -exclusiv- cu cel de-al doilea), în total mai bine de 3 ani, m-a ajutat să îmi ofer timpul necesar pentru mă pot introspecta, și astfel, să mă cunosc mai bine. Mi-am alcătuit un mai bun și mai performant aparat interior cu care pot face fată mai eficient vieții, lumii.
Dacă ar fi să recomand o anumită muncă pentru femeie, aș recomanda prestarea de munci ușoare pentru femeie, tocmai pentru a-si găsi în interiorul ei tocmai această autentică menire de mamă, dar și adevărata feminitate.
Important este ceea ce devii prin ceea ce faci și nu ceea ce faci să devnă ceea ce ești. Sesizezi diferența ?
Cred că, în Înțelepciunea Lui, Dumnezeu a ingaduit și nașterea copiilor, ca să am, în continuare, mai mult răgaz de a sta acasă, de a sta cu mine, de a-mi cunoaște limitele, de a-mi vedea rănile prin provocările nevoite ale soțului și ale copiilor. Acesta este planul lui si așezarea în planul lui aduce atâta pace. Îmi par ca doua cercuri suprapuse voia mea și voia Domnului. Și am început sa simt când nu respect puțin suprapunerea, și îmi așez cercul (voința de -mi duce ziua) mai la stânga sau mai la dreapta sau mai sus sau mai jos. E minunat cum, în aceasta suprapnere de cercuri, nu îmi este, de fapt, incalcata nici libertatea, nici gândirea, nici existența personala, se manifesta doar varianta cea mai buna a persoanei mele.