Cum m-am schimbat de când am devenit mamă (2)

 Cred că sunt o mamă normală, suficient de bună

Nu știu dacă aleg întotdeauna ce este mai bine PENTRU COPII. Nu pot fi altruistă mereu. Eu cred că fac ce este mai bine pentru ei, dar nu sunt sigură că reușesc cu adevărat asta, de fiecare dată.
Știu sigur, însă, că mă însoțește adesea o stare apăsătoare  că nu îi feresc de poluare, de exemplu, că nu le ofer acest drept elementar de a respira și ei un aer NORMAL. Apoi, ca greșeală care îmi mai apare în conștiință e că am dat prea repede dulce fetiței. Deși mă ascultă când suntem într-un supermarket și nu se tăvălește deloc și nici nu țipă că nu îi iau ceva. Se întâmplă cam așa ceva:
Ea își alege de pe raft ceva ce îi atrage atenția, un pachet de biscuiți să spunem.
Mi-l arată zâmbind.
Iar eu, tot zâmbind, și încercând să fiu cât mai reală, îi zic:
-Nu, mami, nu luăm ăia ... nu sunt buni.
Ea, zâmbind, se duce să pună pachetul la loc.
Mie, acest dialog îmi spune foarte multe. În primul rând, că ea are încredere în mine, în ce îi spun eu. Apoi, că ține la relația noastră, ea, în felul ei, se simte iubită, de mine. Un alt lucru care îmi confirmă asta, este felul în care vine la mine atunci când mă vede la grădi, când vin să o iau. Îi strălucesc ochii și fuge la mine repejor să o iau în brațe, apoi râdem amândouă nas în nas.

Starea de prezență a mamei: LUCRAREA cea mai de preț

S-au schimbat multe lucruri în bine… de când m-am căsătorit.
Anxietatea mea s-a mai potolit, în primul rând. Căsătoria e un cadru sigur, în care mă simt liniștită și în siguranță.
Apoi, m-am maturizat. Până în momentul măritișului, nu dădusem cu capul de multe din neajunsurile și imperfecțiunile țării în care trăiesc, și nici ale universului meu interior. În primul rând, multe umbre au ieșit la iveală, și mi-au îngreunat viața, trăirea de-a lungul zilei. A trebuit să învăț să le accept, să las să se integreze și ele în „aluatul” ăsta de om care sunt.  A trebuit să învăț să duc conflictul dintre a sta eu cu mine, și a sta cu copiii, 100% prezentă petru ei. O, Doamne, cred că asta  a fost cel mai greu și motivul cel mai frecvent pentru care am simțit furie. A trebuit să fac eforturi în acele momente, să mă CONCENTREZ PE PREZENT, și să mă IMPLIC TOATĂ în jocul cu ei, sau cu unul din ei. .. Azi înțeleg că acesta este cel mai bun lucru pe care îl poate face cineva în viața asta, să învețe să stea și să FIE PREZENT. Acolo, în starea aceea, se vindecă parcă toate, și TRĂIEȘTI cel mai adevărat. Totodată, această sforțare bună m-a făcut să realizez cât de mult stăteam eu în trecut, și rumegam, inutil, bucăți de situații și replici, sau, lăsând anxietatea să mă cuprindă, făceam tot felul de scenarii de viitor.
Sigur că poți avea unele momente în zi când da, ÎȚI DAI VOIE să mai faci și unele inventare, deci să accesezi unele amintiri, să rememorezi unele situații, sau să faci unele planuri pe care ți le-ai dori pentru viitor. Dar, după ce ai terminat de făcut asta, back to PRESENT ! Doar în starea de prezență, poți fii atent la tine, la celălalt, la amănunte, la a nu uita să zici ceva. Doar așa te poți conecta cu adevărat la celălalt, la viață, și poți simți că trăiești plenar.  În acel moment al prezentului, omul poate atinge cea mai mare armonie de care e capabil la acel nivel al maturizării lui. Altfel, trec zilele, trec anii, și  intuitiv, cred că poți ajunge doar o mare minciună, o mască blocată în regretele trecutului și amărâtă că planurile de viitor nu se mai împlinesc.

Am învățat să fac pauze mici de la ceea ce fac. Nimic nu „arde” niciodată. Totul poate aștepta. Starea mea de bine (în sensul de prezență), însă, nu vreau să o las să aștepte. Ea trebuie să fie prioritară mereu mereu. De aceea, mai bine îmi propun să fac ceva anume, și accept toate activitățile la care spun, implicit „nu” în acea zi. Sunt minunate, abia aștept să le fac, dar, daca nu voi reuși azi, nu voi suferi. Am răbdare cu mine. Și timpul are răbdare cu mine. În aceste pauze mici pe care mi le iau, pot respira profund, pot face scurte exerciții fizice, sau doar o scurtă întoarcere în mine, să mă întreb „ce mai fac”. Mă mai iau „valurile”, și îmi zic „până nu termin X, nu mă odihnesc”, dar acum știu că nu e sănătos ce fac, și mă accept și aștept să îmi revin. Pauzele acestea mici îmi arată că nu lucrul pe care îl fac este cel mai important, ci eu, capacitatea mea de concentrare, adunarea mea înuntru și în afară, atenția pe care o proiectez și în afară și înăuntru, care sunt concomitente. Ceea ce mă ajută să nu mă pierd în „A FACE”, ci îmi amintesc că superior e „A FI”.  Toate lucrurile și mâncărurile mâncate în starea de prezență, în A FI, au gust mai bun. În plus, un alt avantaj este acela că nu mai ești așa obosit. Foarte mult timp mi-a luat să … SIMT ZIUA. Acel „Seize the Day” tare greu a fost pentru mine. E practic o ieșire din tine și în același timp o arătare a ta în fața lumii. A te oferi, pentru a primi, în același timp. Și asta presupune curaj. Ascultarea unui guguștiuc cu atenție, a motorului unei mașini, cu toată ființa, a acestor sunete cotidiene poate ajuta la exersarea stării în prezent. Dar și savurarea unei mâncări, bucătură cu bucătura. Simțirea efectului pe care îl au bucăturile asupra papilelor gustative.

Copiii mei m-au făcut mai Umană

S-a schimbat destul de mult, și în bine, raportarea mea la oameni. Am învățat să fiu mai apropiată de ei, și de durerile lor. Să fiu mai autentic umană. Și am învățat să fac asta, începând cu mine. Mi-am dat seama că, cu cât mai multe pretenții am, cu atât mă autoidentific cu o persoană dependentă, dar caut și să îmi asigur și nefericirea. Pentru că cine are pretenții, mereu va fi dezamăgit. Sănătos e să stai cât mai mult „la tine acasă”, înăuntru, să îți colorezi Universul tău interior. Și că, dorința asta „disperată” de a împărtăși, și de a avea un partener care „să simtă exact ce simți și tu” e un pic bolnăvicioasă, adică, cam egocentrică. Maturitatea psihologică și spirituală a început să înflorească când mi-am acceptat emoțiile, și am învățat să le susțin, să mă uit la ele, și să mă bucur eu cu mine. Asta nu înseamnă că nu am mai împărtășit, chiar și acest articol este ceea ce ofer eu oamenilor, însă s-a diminuat așteptarea ca celălalt să trăiască același entuziasm ca și mine. Sau aceeași tristețe. Cred că asta înseamnă și că mi-a crescut autonomia emoțională. Și de asta vorbesc și de maturitatea spirituală. Pentru că, cred că omul este făcut să ajungă la armonizarea tuturor celor dinuăuntru, la iubirea de sine și de ceilalți, desăvârșită. Iar iubirea nu presupune în niciun caz să aștepți ceva de la celălalt. Ci să oferi. Să oferi mereu, dintr-un rezervor plin, în care tu ți-ai crescut, ca într-o mică seră, sau grădină, sentimentele, convingerile, în care tu singur (ghidat de pilotul vocii intuiției)  îți manevrezi cum știi lucrurile, și în care tu singur ești responsabil de ele. Asta e cea dintâi preocupare a unui om, și cea care îl ajută să fie și un părinte adevărat.

Îmi iubesc copiii cu noblețe

Am învățat ce important e să fiu, ca om și ca mamă, calmă, senină, împăcată. Am învățat că, din această stare, le pot spune orice, și pot face orice cu copiii, și nu simt că aș greși ceva. Și că asta e și cel mai important pentru copii: să aibă un părinte disponibil, senin, în majoritatea timpului. Am învățat să îmi iubesc copiii cu noblețe. Dar am învățat și să îmi asum și să mă prezint așa imperfectă și cu limite în fața copiilor mei, chiar dacă încă îmi e inconfortabil. Am învățat ce dușmani mari îți pot fi graba, nemulțumirea, și condiționările „poți fii fericit doar dacă...”