Să te expui unor situații inconfortabile: asta înseamnă să vrei să crești

În dimineața asta, nu voiam decât să mă relaxez în scaunul de masaj cu o cafea.

Ca de obicei, peste mine, au venit, pe rând copiii, Andrei, apoi Cristina.

Cu o ușoară tristețe (știu că am pretenții cam mari dacă mai aștept ca atunci când sunt cu ei acasă să mai vreau să fac și ceva doar pentru mine), mi-am reglat totuși atitudinea, și i-am primit, știind totuși că mă sforțez să o fac, dar și încurajată în același timp de încântarea de a-l vedea pe micuțul meu că escaladează zona de jos a scaunului de masaj singur, la 9 luni !…. Am rămas cu ei în brațe, ei făcând ceva împreună, iar eu, continuându-mi gândurile.

Am început să îmi răspund tot mai clar la întrebarea de unde frustrările mele în relația de cuplu.

Pentru că în tot timpul ăsta, eu, o femeie puternică totuși (așa mă consider dincolo de definiția dată astăzi acestui termen), așteptam umărul, cuvântul, privirea unui bărbat la fel de puternic. Unui bărbat care să îmi spună uneori ce e potrivit, să îmi înțeleagă unele dorințe, suspinuri, fără să le mai evalueze ca fiind fitze, mofturi, neadecvate, multumeste-te cu cât ai șamd.

Realitatea este că dintre noi 2, eu sunt cea conștientă de partea de comunicare, el este cel ce nu se ocupă atât cât aș vrea eu de relația noastră de cuplu. Și, imaginându-mi prea mult răspunsurile pe care le-aș aștepta, în comparație cu realitatea care diferea atât de mult, rămâneam cu frustrarea.

A. mă iubește. Dar mă iubește domestic. În modul ăla în care un soț tradițional își iubeste soția: aduce bani în casă, mai ia câte un dar la copii si se joacă vreo oră cu el, mai spală vase, ne duce cu mașina pe unde avem nevoie, e activ sexual. Dar eu nu mă simt cuprinsă de o astfel de relație și de viață.Visele mele, căutările mele NU AU LOC într-o astfel de viață. Asta e tot. Am făcut eforturi și am reușit să mă împac, să intru în viața mea, în rolurile mele cât mai bine posibil, din dragostea pe care mi-au insuflat-o și mi-o insuflă zilnic copiii mei...însă...

Cristina e gata să verse cafeaua care stă pe un colț de canapea. O iau repede dar o altă mânuță mică se gață de marginea cănii și e gata să o verse, ba chiar varsă câțiva stropi. Simt furia cum mă cuprinde, mai ales că am tot acceptat să stau cu ambii copii în scaunul relaxării MELE deși nu voiam, și mă ridic să plec. Sunt gata să scot printre dinti… „Ia sa plec eu de aici. Să scăpați de mine!”

UPS! Ușa deja s-a închis dar cuvintele au rămas acolo în sufragerie, cuvinte pe care le auzeam atât de des de la … mama.

Mi-a zis Robert, un terapeut drag mie, că el nu pierde vremea cu oamenii care nu pot primi din ce are el de oferit. A. e posibil totuși să primească ce îi ofer dar nu văd/simt încă ? Și nici el nu simte încă ce primește de la mine ?! Dar nu ar fi frumos să avem discuții când despre ce vreau și am nevoie eu, când despre politică, finanțe și alte chestii care îl interesează pe el ? El e încă la nivelul la care crede că trebuie să primească mai mult, ceva mai pe limbajul lui. Și eu la fel.

Mi-a zis Robert că ies și intru ...în inimă. Îl cred. Simte asta după tonalitate. Îmi dau și eu seama de asta. El e un tip evoluat, își dă seama de lucrurile astea.

Mă bucur că abia de puțin timp observ un lucru pe care îl fac mai bine… scriu și vorbesc cu mai multă claritate, și folosind mai mult latura cognitivă. Înainte, efectiv mă blocam în pisarea aceleiași idei, aceleiași descrieri ale unei stări.

Chestia e că încă mai am răni- de aici și stresul pe care îl simt (mult mai puțin, evident) atunci când mă întâlnesc cu o anumită persoană, și așteptarea de a primi gânduri, cuvinte neplăcute, critici. Cumva AM ÎNVĂȚAT asta. Tot ce știu despre mine este CE AM ÎNVĂȚAT.

Acum că vreau să evoluez, nu cumva, mă încarcă, îmi sunt poveri, relațiile cu oameni care încă își mai dorm somnul manipulărilor, amenințărilor, învinovățirilor, pasivității agresive ?

Odată ce pornești sincer în căutarea propriului sine, începi să înțelegi foarte bine și pe cei care ți-au greșit. Înțelegi că dependențele, supărările, certurile lor nu erau decât manifestări ale propriilor conflicte și tensiuni interioare de care nu erau sau erau foarte puțini conștienti, dintre automatismele și convingerile care nu le mai serveau provenite din familia din care se trăgeau și dorințele lor bune, și că singura ta problemă a fost că te aflai și pe acolo ….

Mă retrăgeam adesea din ce vedeam că se întâmplă, din deformările pe care le vedeam că încep să se întâmple, voiam să înceteze, dar mă transformam, pe nesimțite si fără voia mea, într-un monstruleț. Așa de fundamentale sunt relațiile !

Să te expui, riscând în situații de tot felul care te ajută să crești, să îți hrănești și crești sinele, așa cum zice Robert, asta am de făcut. 

Ioana, o mămică ce lucrează cu ea