„Mămicie” de 3 ani

Știu că un copil nu vine pe lume cu ghid de instrucțiuni. Face parte din inteligența și curiozitatea ta să îi dai de cap părințelii. Consider că, dacă îți păstrezi bunul simț, și cauți echilibrul, vei reuși, inspirat de alții sau de propria intuiție, să îți crești copiii „suficient de bine”, cum spune un psiholog drag, D.W. Winnicott ( în „Convorbiri psihanalitice cu părinții”). Dacă mai ești și o fire curioasă și te pasionează oleacă psihologia, eu zic că nu ai de ce să îți faci griji.

Azi, după aproape 3 ani de „mămicie”, nu cred că există, însă, lucru mai de preț pentru o femeie decât să își pună toată sensibilitatea, cunoștințele și inteligența ei în slujba creșterii copiilor.

Va trebui, însă, să fie tare pentru a face față dezamăgirilor de a nu-și putea pune în aplicare mereu propriile viziuni, poate ideale, de creștere a copiilor. Poate pentru că nu va fi susținută și de familie sau de școală, sau pentru că nu va reuși ea întotdeauna din cauza propriilor limite și neputințe.

În ultimii aproape 3 ani, de când sunt mamă de 2, a trebuit să fac față, într-un timp cât mai scurt, multor situații de viață. M-am confruntat cu mai multe provocări interioare decât în toată viața mea. Gânduri amestecate cu emoții (din toate spectrele de emoții) nu au făcut, însă, decât să mă călească și să devin omul mai matur și mai bun care sunt astăzi.

 

Un cadou important pe care mi l-a adus „mămicia” a fost faptul că am început să mă cunosc mai bine. Iată-mă:

Mama nevrotică

Nevrotismul din mine, care merge mână în mână cu perfecționismul din mine, și-a arătat mai mult colții pe la începutul mămiciei, când săream la fiecare bucătură de mâncare, culoare (acuarele) sau jucărie scăpată pe jos, și pe care știam că, ulterior, tot eu va trebui să o adun, curăț etc. Sau când mi se manifestau nesiguranțele în legătură cu ce urma să fac (de exemplu, atunci când nu știam continuarea unui cântecales că micuții noștri sunt așa de buni psihologi, nu?  Cred că acesta a fost motivul care mi-a dat cele mai multe bătăi de cap: nu știam ce să fac în continuare, cum să reacționez în fața acțiunilor copilului ( se băteau cap în cap sfaturile pe care le citisem despre cum e bine să faci, și ce îmi venea să fac).

Sensibilitatea la plânsul copilului (mai ales în perioada imediat următoare după naștere, și pe fond hormonal), lipsa timpului și a training-ului necesar pentru a-mi gestiona situațiile problematice care apăreau, mi-au provocat destul de mult nevrotismul. 

Omului nevrotic din mine i s-a părut adesea această mămicie foarte grea… Omul nevrotic din mine obosea și se descuraja ușor. ..Da, omul nevrotic din mine care încă nu se iubește îndeajuns pe sine, care nu se acceptă total exact asa cum e, cu tot ce nu îi place la el, cu tot ce înseamnă imperfecțiune în viață, ar fi dat orice pentru  fi din nou singur cu gândurile, lecturile și timpul său liber. Omul nevrotic temător, neadaptat el însuși complet la viața de zi cu zi de pe acest pământ ar fi dat o sumă imensă numai să aibă uneori pe cineva care să îi facă o ciorbă bună de văcuță, un ceai cald sau doar să îmi ia un pic copilul din brațe … 

 

Mama stresată

De când m-am căsătorit, am cunoscut mai multe trepte de stres.

Definiția stresului, așa cum o dau cele mai multe site-uri de psihologie, este ceea ce trăiește o persoană atunci când se confruntă cu diverse situații iar cerințele sunt percepute ca foarte importante sau grele.

Aceste situații au fost destul de multe și diverse în ultimii 3 ani.

În primul rând, odată cu rolul de mamă, au venit mai multe roluri la pachet.

Toate lucrurile începute și neterminate ...
Toate lucrurile făcute uneori contra-timp ...
Toate durerile de spate cu copiii în brațe ...
Toată mâncarea preparată și apoi refuzată și aruncată ...
Toate solicitările copiilor sau lipsa lor de somn când eu voiam să mă odihnesc
Toate dorințele legate de educație încălcate pentru că nu aveam cum să mă descurc și cu gospodăria, și cele necesare îngrijirii lor...
Tot haosul care se instala uneori, ca zgomot și ca dezordine...
Nu mi-au adus decât stres.
Partea bună este că m-au provocat să ies din zona mea de confort.
  Iată rolurile care au venit la pachet cu cel de mamă:

- menajeră

- îngrijitor și supraveghetor ( spațiul de joacă) copii

- servitoare

- bucătar

- chelner

Cel mai greu îmi e când primesc mai multe solicitări în același timp ( de la cei doi copii, unul plânge, unul vrea pâine cu unt, soțul mă strigă din sufragerie și mie îmi vine să mă duc la toaletă- știți scenariul, nu ?) Și știți ce se întâmplă cu calculatorul când îi dai mai multe comenzi deodată, nu ? Îți dă erori sau se blochează.
 Atunci e momentul când trebuie să intervină mama iubitoare din mine... Să îmi dea o cafea sau o ciocolată, să mă așeze un pic pe un scaun, să respir și să mă gândesc că cel mai important e că exist, că respir, că am două mâini, am două picioare … și că lumea nu va crăpa dacă eu nu împlinesc acele sarcini, și nici copiii mei nu vor deveni niște antisociali sau violatori în serie, din cauza neglijenței mele.

Mamă jucăușă

Cu timpul, am învățat să inventez ...mult. Versuri, cântecele, continuări inventate ad-hoc la cântece, la care știam doar primele strofe.

Jocuri de rol- o mulțime. Pornind de la orice: desenele animate cu Mickey-Mouse, cântecele sau poezii pentru copii. Jocuri de rol cu mami și tati, bebe și Cristina. Inclusiv mami- Cristina, ea fiind mami, uneori. Mi se pare super să facem de pe acum acest exercițiu de a ne pune în pielea altor oameni, prin mimică și gestică, atât cât se poate la doar 2 ani și câteva luni.

Mă autocaracterizez ca o mamă poate un pic atipică prin activitățile de „tătic”: fac pe calul, mă sui cu fetita pe vaca de plastic luată de la Ferma Animalelor, ne învărtim și ne alergăm prin casă.

Ne plimbăm prin parc și o dau pe la leagăne sau ne dăm împreună în tobogane. Ne facem selfie-uri, cu buze tuguiate sau cu limba scoasă. Râdem mult. Ne gâdilim. Și cu toții stim efectele terapiei prin râs …

Cu cel mic (de 10 luni), încerc, așa cum am făcut și cu cea mai mare, să nu treacă zi fără să mă hârjonesc un pic cu el sau să jucăm Cucu-Bau.

Mama- educator 

Am făcut multe activități educative cu ei în această perioadă, 0-3 ani (am și lucrat o perioadă cu copii).

M-am inspirat din cărțile Montessori, din site-urile altor mmici, dar și din materialele pe care le-am găsi pe piață, pe care le-am îmbinat cât de creativ am putut.

Am pictat, am colorat, am cântat citim povești, am văzut diafilme pe pereți, și am lucrat mult cu jetoanele din pachetul de cărți Montessori.

Am convingerea că au ajutat-o foarte mult pe fetița mea :

- să facă asocieri și vocabularul

- să își dezvolte imaginația

- să empatizeze

- să înțeleagă la un anumit nivel niște concepte și numele unor obiecte

- să dialogheze și să înțeleagă mecanismul dialogului

- să fie atentă la detalii

Mamă iubitoare

În primul rând, m-am văzut nevoită, aproape, să lucrez mai mult să mă iubesc pe mine.

Să îmi găsesc mereu resurse în mine. Să găsesc timp pentru mine pentru a-mi reface puterile și a scrie, și a mă plimba și a citi sau conversa pentru a-mi „încărca” bateriile, așa cum face orice mamă care se respectă. Să mă duc la seminariile și cursurile Facultății de Psihologie pe care o urmez, și să stau liniștită în bancă să ascult profesori, ca o adevărată studentă.

Am învățat, mai ales, să nu mă mai critic cu atâta asprime și să nu mă mai simt vinovată din orice.

Pentru a fi un bun ascultător, deci și un bun printe, educator sau psiholog, este nevoie să înveți să îți ții mintea goală, și să faci abstracție, cumva de tine. Mi-am dat seama cât de greu îmi este să fac asta. Să nu privesc prin ochi critici sau cu judecată propria persoană sau alte mămici sau pur și simplu pe propriul soț. 
 

Mama iubitoare a trebuit să învețe lecția detașării de propria persoană. Acceptarea diferențelor dintre oameni, și renunțarea la control. Nu am învățat încă. E o lecție în curs de învățare.
Îmbrățisările, dialogurile, prezența mea cu ei este mai pură, mai autentică, mai iubitoare.

Mamă copleșită. Mamă perfecționistă

Mama copleșită să fie mereu bună, mereu înțelegătoare, care are tendința de a spune mereu „da”mi-a adus și multe neplăceri:

- am cumpărat compulsiv unele jocuri și activități care nu erau pentru vârsta ei, drept pentru care, le-a stricat (fără să vrea bineînțeles)

-am găsit multe lucruri frumoase pe care le-am cumpărat risipite pe jos, care s-au pierdut, în timp sau au rămas ne-explorate (așa cum ar fi trebuit)

-i-am dat dulciuri, mai mult decât aș fi vrut

 

Un lucru bun pe care l-a a dus „mama copleșită” a fost că am învățat să spun „nu”. Asta am mai învățat-o și de la soțul meu. Și să rămân pe poziție atunci când spun un lucru. Nu să mă râzgândesc sau să cedez deciziei luate văzând o figură mai necăjită a fetiței mele. Am înțeles că „nu-ul” spus copiilor, neîmplinirea tuturor dorințelor, momentele de plictis, de „nu știu ce să facem” nu sunt momente în care eu dau greș sau eșuez ca mama, ci în care pur și simplu sunt și eu om. Și copilul meu pe mine trebuie să mă cunoască așa cum sunt eu, natural. Și că asta îl învață multe:

- să învețe că există niște limite în viață, ale oamenilor dar și ale propriei libertăți

- că nu există cineva care le va împlini mereu dorințele

- că va trebui să găsească soluții în interior la propriile solicitări și proiecte

Astfel, dialogurile cu ei, prezența mea cu ei nu e una epuizată psihic. M-am străduit să fie cât mai adevărate, să mă ofer chiar și atunci când doare, cu supărarea sau dezamăgirea mea, chiar cu schemele mele din copilărie care poate tocmai s-au activat și pun povară mare în clipa aia, cu furiile mele, dar și cu ...momentele în care ne îmbrățisăm, ne cerem iertare, și, deci, ne refacem și împrospătăm legătura.