Aș fi ipocrită să
spun că nu este greu să ai copii. Eu însămi am 2, mici, fată și
băiat. Numai eu știu câte plânsuri pe înfundate am avut, ce
înjurături printre dinți și mici rugăciuni am inventat în
ultimii ani de când stau cu ei acasă. Știu ce înseamnă dorința
imensă de a deveni o portavoce uriașă care să transmită tuturor
vecinilor și muncitorilor și angajaților de la primărie care se
hotărăsc să adune gunoiul chiar când eu vreau să adorm copilul
să înceteze chiar atunci orice muncă, distracție sau acțiune
care provoacă zgomot. Știu și ce înseamnă să te miști cu
încetinitorul după ce reușești în sfârșit să îl adormi, ca
nu cumva să tresară puișorul să fii nevoit să te re-așezi în
rolul de „suport” de masă a bebelușului. Cunosc tare bine și
gustul durerii de a fi privat de ore de somn târziu în noapte, dar
și al frustrării de a nu fi avut măcar un ceas să te odihnești
în timpul zilei, să îți calmezi creierul și să îți reactivezi
puterea personală. Tot în sacul de „dureri materne”, bag și
durerile de coloană sau mâinile amorțite de atâta ținut în
brațe. Dar mai rău decât orice, m-a durut lipsa de timp pentru
relaxare, meditație și scris, așa cum fusesem obișnuită înainte
să am copii. Mi-amintesc și acum zilele în care îmi era
imposibil să fiu prezentă, adică să fac un singur lucru
„mindufullness”, pentru că în mintea mea se derulau, ca pe o
pagină de FB, zeci de alte gânduri și scenarii pe care le am de
făcut pentru ziua aceea. Degeaba încercam să îmi impun să mă
bucur cu cât reușesc să fac, sau să am răbdare cu o singură
activitate, inerția și rămășițele de perfecționism mă
îndemnau să fiu „multi-tasking” ( știu că sunt studii care
demonstrează că e o păcăleală acest termen, și că nu există,
dar înțelegeți voi:). Dacă mai adaugi și loviturile, apucăturile
și ciupiturile involuntare, deloc nedureroase, ale bebelușului, de
cap, piciorușe, sau mânuțe băgate în ochi, aproape că zici că
îndemn la a nu face copii. Copiii mei sunt mici, așa că nu pot
vorbi de alt tip de necazuri. Dar au fost destule cât să îmi dau
seama, că orice fel de copil ai avea, simplu nu e să crești un
copil, mai ales dacă crezi în importanța prezenței permanente și
zilnice a mamei în primii doi ani de viață și vrei să îl crești
într-un mod normal, cu un atașament sigur, și fără privațiuni
psihologice grave.
Dar aș fi ipocrită
și să spun că nu e frumoasă viața mea...
Ba chiar, viața mea
e mai frumoasă de 2 ani jumate încoace … (adică vârsta celui
mai mare copil) decât era înainte.
Și m-am gândit să
scriu câteva motive pentru care o percep așa.
1. Am devenit mai
matură
Adică mă cunosc
mai bine.
Știu mai bine ce
vreau și știu să verbalizez asta.
Am făcut pași de
la starea de „dependentă”, la starea de interdependență, de
autonomie. Adică, am conștientizat și mă străduiesc să nu mai
pic în tendința de a da vina pe celălalt pentru neajunsurile mele.
Mi-a trebuit ceva vreme, să îmi dau seama că, oricât de
potrivnice mi s- ar fi parut conditiile exterioare, eu Alesesem sa ma
programez asa, sa ma supar in anumite situatii, să " îmi ies
din fire" în altele, să simt anumite stări de panică, de "
copleșire". Toate au fost programări din alegeri inconștiente
repetate înca din copilăria mică. Odată conștientizate însă
aceste programe, începe să apară și conștientizarea libertății
și a bucuriei.
Sunt mai organizată.
Îmi stabilesc și urmăresc prioritățile. Am acceptat cele pe care
nu le pot face atunci când vreau să le fac, și că timpul este
limitat. Deși, parcă se dilată într-un mod divin, atunci când
îmi propun să fac anumite șucruri în acea zi, cu bună voință.
Am devenit mai
matură înseamnă și că m-am împăcat și cu imperfecțiunile
vieții, și cu doza de risc pe care o presupune orice alegere, și
orice activitate. Desigur, cine înțelege la ce mă refer, înțelege
că la acest aspect ai de muncit o viață întreagă.
Fanteziile minții
mele nu mai fac ravagii în capul meu când vor ele. Le observ si de
obicei, le stăvilesc.
2. Am niște mânuțe
și piciorușe pe care le pot pupa și îmbrățișa oricând
De aproape doi ani și jumătate, am niște oameni noi
în viață… Adică niște noi surse de iubire. De care mă folosesc
ca să învăț să iubesc, să ofer, să lupt cu propriul
egoism și să empatizez.
3. Am devenit mai
răbdătoare cu mine și cu oamenii
Eu, copilița
născută în zodia nerăbdării, am devenit mai răbdătoare, dar,
ah, ce a durut chestia asta și încă doare !
Am învățat să
aștept fără să mă tulbur. Eu, un om agitat și anxios, din
„fire”, odată devenită mamă, am început să lucrez răbdarea, de dragul lor și pentru că simțeam că așa le e lor bine.
4. Am
fost „constrânsă” să devin mai puternică
Omuleții
frumoși de lângă mine se uită la mine ca la un model, și caută să mă imite. Atunci, eu, de drag, mă ambiționez, și caut mai asiduu lucrul cu mine. Îmi dau seama
cât de important ESTE SĂ MĂ FOCUSEZ pe mine, și din asta îmi iau puterea ca om, ca mamă și ca soție. Din compasiunea pntru mine, învăț să am compasiune și pentru celălalt. Din
neputințele pe care le observ la mine, învăț cât de imperfect
este omul, și nu mă mai grăbesc să judec. Din conștientizarea
dificultății de a lucra cu sine realizez că și pentru altul e
greu să se schimbe, chiar dacă vrea.
Mai
puternic înseamnă mai conștient, mai căutător de propriile
resurse, mai iertător.
5. Am învățat să
citesc mai adevărat
Paradoxal, citesc
mai mult și mai cu luare aminte. Îmi notez, subliniez, repet în gând sau cu voce tare ceea ce rețin. Cred că fac asta impulsionată de faptul că timpul e
foarte limitat și atunci o parte din mine și-a propus să îl
folosească cât mai bine cu putință.
6. Am învățat să
gătesc și mâncarea e mai bună
Am găsit bucurie și
în a găti și mâncăruri mai complicate iar vechile mâncăruri le
fac mai gustoase.
7. Mi-am dat seama că nimeni nu mă va iubi vreodată mai mult
Toată această
activitate pe care o fac de 2 ani si aproape jumate încoace, m-a
ajutat enorm să îmi înving stările depresive, demonii amiezii
care îmi mai dădeau târcoale, stările de victimizare, blocajele,
și mai ales blocajul în inacțiune. Am învățat să fiu mai
dinamică, mai realistă, mai atentă la detalii, și că, fiecare
lucru, aparent banal, contează !
Mi-am îmbunătățit
relația cu Dumnezeu, în sensul că am înțeles mult mai bine felul
în care ne iubește și ne iartă El.
Încă mai am de
lucru cu iubirea de sine și încrederea în sine stăvilită adesea
de „nu ești suficient de bun”, și de ” nu fii tu însuți”…
Dar mi-a crescut
speranța că, cu fiecare zi, viața mea devine mai de calitate, mai
ordonată, se umple de compasiune și calm, de înțelegere pentru
ființa umană și neputințele ei, frica se diminuiază, și crește
iubirea. Înțeleg modul în care mă iubesc copiii mei, cu câtâ încredere mă investesc, cât de fără de judecată și senin sunt iubită de micuții mei.
Sunt conștientă că
acest articol va fi citit tot de oameni conștienți, de acea tagmă
de oameni care au pornit lucrul cu sine, și practică conștiența
zi de zi. Nu mai sper să schimb lumea, dar nici nu pot să nu fac
nimic cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, acela de a exprima in
scris cele dinăuntru.
